Jon Ronson e un scriitor spectaculos. E încadrat în categoria gonzo- jurnaliști, concept care aduce mai degrabă a pornhub, dar care nu face decât să numească un stil în care autorul se implică direct și energic în poveste. Ronson e mai cunoscut pentru volumul Bărbați care se holbează la capre, baza unui scenariu pentru o comedie cu George Clooney despre o unitate militară americană ce folosea tehnici psy în cel de-al doilea Război Mondial. Jon Ronson a mai scris și despre alți ciudați, David Icke fiind cel mai cunoscut dintre ei. De la reptilienii lui Icke, Ronson a trecut la un subiect ceva mai puțin hazliu într-un volum numit „Testul psihopatului – O călătorie prin industria nebuniei”. Cartea a fost publicată la noi de Editura Art, în 2014 și este tradusă de Luiza Vasiliu.
Ei bine, nu-i de glumit cu industria nebuniei, chiar dacă îți vine să râzi la aproape fiecare pagină a cărții. Ronson știe să livreze teme serioase pe un ton foarte relaxat. Fie că descrie un complot mondial sau frământările unui tip internat de 17 ani la spitalul de boli nervoase doar pentru că mimase nebunia ca să scape de închisoare, gonzo- jurnalistul se pricepe să extragă din fiecare poveste partea de pitoresc, chestie care îmblânzește oarecum grozăviile despre care scrie.
Psihopații pe care îi descrie Ronson sunt de multe feluri: unii internați și etichetați pentru totdeauna: Tony, psihopatul internat, mărturisește că e de o mie de ori mai greu să-i convingi pe oameni că ești sănătos la cap decât să-i convingi că ești nebun. Apoi, Al Dunlap, corporatistul specializat în desființarea fabricilor, sau David Shayler, adeptul teoriilor conspiraționiste. Fiecare din ei are o poveste fascinantă dar, cu adevărat cutremurătoare nu este povestea unui om ci a unei cărți, cunoscută de specialiști ca DSM (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders ).
Istoria acestei adevărate Biblii a psihiatrilor este una aproape banală. A început foarte modest, ca o cărțulie de 60 de pagini ce conținea o listă a bolilor psihice pentru uzul personalului medical specializat. Volumul al doilea avea 134 de pagini. DSM III, însă, a trecut la aproape 400 de pagini și s-a vândut în mai bine de un million de exemplare, vânzările către civili depășind cu mult vânzările către cei din branșă.
Ca să-l citez pe Jon Ronson, „era o adevărată revoluție pentru psihiatrie, și o goană după aur pentru companiile farmaceutice care aveau dintr-odată la dispoziție sute de noi tulburări pentru care puteau inventa medicamente, milioane de noi pacienți pe care îi puteau trata.” DSM IV, editat de Allen Frances, a ajuns la aproape 900 de pagini, dar, spune A. Frances, „e foarte ușor să declanșezi o epidemie falsă în psihiatrie, iar noi am contribuit fără să vrem la trei epidemii care sunt acum în desfășurare: autismul, deficitul de atenție și bipolaritatea infantilă.” Iar „companiile farmaceutice și grupurile de sprijin au o influență colosală în propagarea acestei epidemii.”
Dar, stimați cititori, abia aici această carte reușește să devină semnificativă și o face prin lumina necesară pe care o aruncă asupra unui subiect foarte dureros inclusiv în România, mai ales dacă ne gândim la cel mai recent scandal care a implicat zeci de medici acuzați că forțează diagnosticul și pun în pericol viața pacienților doar pentru a vinde mai mult din produsele unor firme de medicamente generoase cu sponsorizările.
Cartea lui Jon Ronson nu este, deci, atât despre patologie, cât despre nebunia industriei farmaceutice. Cum toți suntem atinși de acest flagel, probabil că citirea acestui volum ne-ar focaliza un pic privirea asupra subiectelor care contează cu adevărat atunci când vorbim despre sănătatea publică.
