Opinii

Trebuie să facă Biserica politică? Răspuns lui Andrei Pleșu

Sunt un om care şi-a construit o carieră academică în cercetare (licenţă, masterat, doctorat, participări la conferinţe) dar şi ca publicist, cercetând subiectul pasionant şi complex al relaţiei dintre religie şi societate, Biserică şi Stat.
Aş putea, simplificând, să rezum percepţia publică cu privire la aceste două teme între două replici ţâfnoase: „Popii să nu facă politică” şi „Biserica ce face? De ce tace? De ce nu se implică?”. Aceste două replici ne lovesc, ca un refren, de fiecare dată când se face vorbire despre aspectele complicate ale relaţiei Biserică-Stat.

Unii limitează „domeniul de activitate” al Bisericii la chestiuni care ţin de suflet. Clericii ar trebui, în viziunea aceasta, să devină asociali, sau supra-sociali, să se exilezeîntr-un in illo tempore evanghelic, ocupându-se doar de lucruri duhovniceşti, de mântuirea persoanei umane, de propovăduirea mesajului Evangheliei, într-un dezinteres aproape perfect faţă de lumea aceasta.

Alţii cer Bisericii să se implice, să iasă în arenă, să se bată pentru dreptate, pentru adevăr, pentru interesele sociale ale credincioşilor lor. Care să fie calea?

Respectabililul eseist şi publicist român Andrei Pleşu scria pe blogul său despre impresia pe care i-a lăsat-o vizita Papei Francisc în Bolivia şi, in extenso, despre impresia pe care o are atunci când se întâmplă să citească fragmente din magisteriul social al acestui Papă.

Cu ironia inteligentă ce-l caracterizează, Andrei Pleșu sintetizează aşteptările pe care domnia sa le are de la Biserică:
Noi, conservatori şi pre-senili cum suntem, aşteptam, cu sufletul la gură, un discurs papal în care să se vorbească despre ce avem de făcut cu noi înşine, despre trudnica desăvîrşire lăuntrică, despre „războiul nevăzut”, despre viaţa cumpătată (”austeră”), despre Împărăţia care  ”nu e din această lume”. Aşa scrie la Evanghelie, aşa ne-au învăţat Părinţii Bisericii. Or, ceea ce auzim este un îndemn la fericire lumească, la solidaritate cu zeloţii, la acţiune politică. Atenţiune: nu dispreţuiesc preocuparea pentru bună-starea aproapelui, nu predic ruperea de lume şi de mizeria ei. Mă aştept, totuşi, la un pic de grijă pentru sufletul meu tulbure, pentru neliniştea mea eschatologică, pentru ”inactualitatea” vieţii mele interioare. Iar ceea ce mi se oferă e un manifest globalist şi ecologic. Pentru asemenea (reale) probleme, prefer să mă adresez altui ghişeu…

La o primă lectură, fie şi doar a acestui fragment, e greu să nu fim de acord cu domnul Andrei Pleşu, mai puţin cu privire la faptul că domnia sa ar fi conservator şi pre-senil. În realitate este un social-liberal foarte lucid, probabil, alături de Daniel Barbu, de Claude Karnoouh şi alţi parteneri de duel, una din minţile cele mai strălucite ale gândirii de stânga (stânga „caviar”, e drept, dar tot stânga) din România.

Însă această wishlist a domnului Pleşu, cu gust filocalic şi mireasmă patericală, fără să fie greşită, este complet ruptă de realitatea vremurilor în care trăim. Dar şi a altor vremuri.

Biserica are, desigur, o dimensiune puternic personală. Însă persoana nu se defineşte astfel decât în societate. Truda lăuntrică pentru sfinţenie nu se poate face ignorând lumea în care trăim. Până şi cerul Muntelui Athos este brăzdat de avioane şi de sateliţi, iar viitorul său de republică monastică – ultimul bastion al retragerii din lume – este puternic ameninţat de prezentul tot mai tulbure politic al Greciei şi al Uniunii Europene.

„Împărăţia cerurilor nu este din această lume, dar pentru a deveni cetăţeni ai Raiului”, cum frumos spune un tropar bizantin, trebuie să trăim şi să lucrăm în această lume. Şi tot Evanghelia la care face referire Andrei Pleşu, ca şi Sfinţii Părinţi la care se raportează, ne spun că cetăţenia se dobândeşte mai ales prin hrănirea celui flămând, odihnirea celui bolnav, vizitarea celui din temniţe, ostoirea setei celui însetat.

Sufletele noastre sunt tulburate şi minţile ne sunt cuprinse de „nelinişti eshatologice”, însă să nu uităm că, exceptând câţiva mistici, puţini suntem tulburaţi doar de vizitele personale ale diavolilor ispititori. Războiul nevăzut se poartă în această lume şi cu această lume.

Apoi, poate că domnul Andrei Pleşu a fost dăruit de Dumnezeu cu toate cele ce îi sunt necesare pentru a se putea lepăda de „grija cea lumească”.  Dar Biserica se adresează întregii umanităţi. Inclusiv celei flămânde şi însetate.  Iar, pentru mulţi, ”grija cea lumească” (care merge de la grija întreţinerii în chiar Bucureştiul domnului Pleşu, până la subnutriţie în America latină sau Africa) este greu de depăşit. Şi, aşa cum bine ştim – o spun şi Evanghelia, şi Sfinţii Părinţi -, sărăcia nu e o virtute decât dacă este asumată de bună voie.

Apoi, cum ar putea Biserica să tacă tocmai în contextul în care politicul este cel care ridică cele mai mari provocări spirituale? Cum am putea să cerem Bisericii să tacă atunci când morala creştină a fost răsturnată şi înlocuită, prin lege, cu opusul ei?

Provocările acestei lumi şi bună parte din agenda publică sunt, esenţialmente, teologice. E tot mai greu să credem, trăind în epoca ideologiilor totalitare – în care statul pretinde să reglementeze inclusiv ceea ce gândim -, că mai putem da Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu. Căci Cezarul nu se mai limitează de multişor la a ne cere doar plata taxelor şi impozitelor.

Despre Autor:

Lasă un comentariu