La numai câţiva ani după alipirea Dobrogei la România, Constanţa devenise destinaţia preferată în sezonul estival pentru mii de turişti din întreaga ţară. Interesul pentru băile de mare era unul extrem de mare. În primele două decenii de după Războiul de Independenţă se ajungea extrem de greu pe litoral (drumul dura două zile, de la Bucureşti), dar după construirea Podului de la Cernavodă (1895), lucrurile au început să se aşeze pe un făgaş mai normal.
Vechea urbe a Tomisului încerca să ţină pasul cu vremurile şi se dezvolta an de an, luptând din greu să devină o staţiune turistică de nivel european. Au apărut peste noapte hoteluri cu nume pompoase (Gambetta, Princiar, D Angletterre, Grand Bulevard, Metropol, Orient), cu meniuri “de Paris”şi cu tot felul de facilităţi şi condiţii “moderne”. Unele îşi respectau standardul, altele mai puţin.
În 1896, cunoscutul ziarist Mihail Văcărescu “Claymoor”, cronicarul high-lifeului românesc descria turismul estival constănţean într-o manieră deloc favorabilă: “Hotelurile, puţine la număr, au nişte preţuri exorbitante. Particularii au înebunit şi ei: cămăruţe cu cearceafuri îndoielnice te costă cât ochii din cap. Birjarii dau să te suie cu de-a sila în trăsură, ca apoi să te jupoaie. Doar la Hotelul Carol (actualul Comandament al Marinei) găseşti condiţii normale pe perioada sejurului”.
Hotelul Carol I, “construit de englezi înainte de 1882” era de departe cel mai luxos hotel: avea restaurant cu bucătărie română şi franceză, săli de corespondenţă, de lectură şi de muzică, apă caldă şi rece, electricitate iar o cameră costa pe noapte cam 12 lei (salariul mediu era 100 de lei). Criticile aduse de Claymoor şi alţii au fost constructive, astfel încât, în zece ani, condiţiile de cazare din Constanţa erau considerate de nivel european.
Odată ce închiriai o cameră de hotel, te puteai duce liniştit să faci “băi de mare” pe una dintre plajele oraşului. La sfârşit de secol XX, cei mai mulţi mergeau pe Plaja de la Vii (azi Poarta 5), unde ajungeai după o călătorie cu “trenul de plăcere”. Pe plaja amenajată lângă abrupta Vale a Portului te puteai răcori cu o bere luată de la Fabrica Gruber sau puteai mânca o plăcintă de la patiseria Căpitanului Creangă, fiul celebrului autor al Amintirilor din Copilărie.
La Vii a ajuns şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, care a rămas surprins că aici existau sectoare separate pentru bărbaţi şi femei. Scriitorul, la acea vreme (1887), un tânăr jurnalist credea că obiceiul era un fel de omagiu adus exilatului Ovidiu, care fusese trimis la Tomis “pentru vina de a o vedea goală, în baie, pe Livia împărăteasa Romei”. O altă plajă celebră a Constanţei era Plaja Duduia, cea care a funcţionat din 1887 şi până în 1932. I s-a mai spus Golful Pescarilor sau al Delfinilor iar astăzi zona este parte a Portului Tomis (în anii 80-90 aici erau barăcile pescăreşti de la picioarele podului). Se numea Duduia, după numele dat de turişti frumoasei soţii a concesionarului, o doamnă care se ocupa de închirierea şezlongurilor, umbrelelor şi cabinelor de dezbrăcare.
Alte plaje preferate atât la sfârşit de veac XIX, cât şi în următorul secol au fost Tataia şi Trei Papuci, zone mai ferite de aglomeraţia oraşului şi care sunt şi astăzi destinaţii preferate ale localnicilor. Potrivit tradiţiei locale, Tataia se numeşte aşa după un bătrân singuratic care locuia în zonă, în timp ce plaja Trei Papuci se spune că şi-a luat acest nume după o tragedie, moartea prin înec a unor copii din zonă. Unii spun însă că Trei Papuci s-ar numi aşa, din cauza formei golfului, în sensul că marea împunge uscatul de trei ori, creând “papuci” de apă în ţărmul litoral. Aceste plaje şi alte câteva mai mici au fost ţintele preferate ale turiştilor români decenii de-a rândul. Unele au dispărut, altele au rămas doar ale constănţenilor, în timp ce vilegiaturistul a ales să meargă la Mamaia, apărută în peisaj după anul 1906. Poveştile hotelurilor şi plajelor tomitane, cele din prag de veac XX au rămas însă până în zile noastre…
