Un fragment dintr-o emisiune televizată a postului Speranţa TV a devenit un soi de ”viral” în mediile teologice online. În acel fragment, părintele profesor universitar doctor Alexandru Stan, unul din ”numele grele” ale teologiei ortodoxe post-Stăniloae, profesor temut şi respectat, invitat să participe şi implicat în nenumărate evenimente oficiale ale Bisericii, surprinde prin opiniile sale.
Domnia sa nu crede că Adam ar fi existat, consideră că primele cinci capitole din cartea Facerii ar fi simplă mitologie babiloniană, că nu avem nimic în comun cu tradiţia evreiască, că Iisus Hristos nu a purtat păcatele noastre, etc.
Desigur, aceste declaraţii pot părea şocante în contextul în care nu te aştepţi de la un preot şi teolog ortodox să gândească astfel. Teologia ortodoxă şi-a făcut un titlu de glorie din fidelitatea sa faţă de tematica şi duhul teologiei patristice din primele veacuri.
Pentru cineva familiarizat cât de cât cu dezbaterile teologice din acest moment, declaraţiile părintelui Stan nu sunt decât….crase banalităţi. Părintele Stan nu spune lucruri pe care nu le-au spus adevărate VIP-uri teologice, precum Hans Kung, necunoscut la noi, dar cu raftul său de cărţi în orice librărie occidentală care se respectă, sau chiar clasici deja ai teologiei, precum Bultmann.
Desigur, acest lucru nu îl justifică pe părintele Stan. Domnia sa se găseşte într-o evidentă opoziţie cu teologia Bisericii al cărei preot este şi, iată, nici nu străluceşte prin originalitate.
Însă acest fapt spune ceva despre două eşecuri majore ale şcolilor teologice româneşti, eşecuri de care pare să se fi eliberat doar părintele Dumitru Stăniloae.
Primul eşec este cel al fidelităţii faţă de tradiţia patristică. Desigur, cum spuneam mai sus, teologia ortodoxă şi-a făcut un titlu de onoare din a se revendica dintr-un filon patristic. De fapt, tot sistemul teologic funcţionează pe baza unor manuale teologice a căror metodologie este exclusiv catolică şi protestantă.
Un studios în ale teologiei nu are întâlniri prea dese cu Părinţii Bisericii, decât dacă doreşte să facă lecturi personale, manualele ţinându-l captiv într-un mecanism de gândire care este esenţialmente scolastic.
Manualul clasic de dogmatică nu este cel al părintelui Dumitru Stăniloae, deşi despre el se vorbeşte mult. Manualul clasic este şi rămâne cel al profesorilor Ioan Zăgrean şi Isidor Todoran – un strălucit exemplar de dogmaticism şcolăresc, de multe ori anti-patristic, de formalism doctrinar care nu ajută studiosul în teologie nici să înţeleagă, nici să meargă mai departe. Desigur, mai sunt şi alte manuale – dar cam toate variază în acelaşi cadru.
Acest eşec neopatristic ar putea fi compensat printr-o deschidere spre dezbaterea teologică ”mare”. Însă, deşi de descendenţă catolică şi protestantă, neoscolasticismul metodologic din şcolile teologice româneşti este complet rupt de realitatea teologiei catolice şi protestante actuale.
Nici măcar la nivel polemic interconfesional nu se stă mai bine. Nu de puţine ori ai surpriza să descoperi că manualele şcolilor teologice ortodoxe se luptă cu un catolicism sau un protestantism fantastic, ireal.
De altfel, nici nu se încurajează vreo dezbatere reală. De aceea, pe de o parte asistăm la marea dramă, insuficient înţeleasă în amploarea ei, a incapacităţii teologiei ortodoxe româneşti de a marca cultura română, de a conta în dezbaterea socială de la noi, pe de altă parte suntem martorii unui spectacol trist, ca cel al intervenţiei părintelui Stan.
Părintele Alexandru Stan nu face, în această intervenţie, decât să încerce să pară interesant, expunând o serie de informaţii teologice ”cool”, pe care probabil le-a auzit în nenumăratele – este deosebit de activ în acest sens – evenimente, conferinţe, congrese teologice la care a asistat şi probabil va mai asista.
Acest lucru nu ar fi rău dacă ar face dovada asimilării lor critice şi digerării lor. Însă părintele pare să nu aibă un ”sistem digestiv” potrivit pentru aceste idei. Le ia de-a gata (blestemat mimetism românesc!) şi doar le dă un ambalaj ”ortodox”.
Problema, cred eu, este tocmai faptul că, ajuns profesor universitar în sistem – deci fiind confirmat de acesta, părintele Stan suferă de cele două carenţe sau rateuri ale şcolii teologice româneşti: eşecul ancorării reale în Tradiţia patristică, dar şi eşecul dialogului cu teologia ”mare” şi cultura timpurilor noastre.
Nu este singurul. Cei ”mai bătrâni” avem amintirea enormităţilor teologice şi culturale ale diaconului Petre I. David, dar şi constatarea amară a faptului că, exceptându-l pe marele Dumitru Stăniloae (probabil singurul teolog ortodox român în adevăratul sens al cuvântului), şcoala teologică ortodoxă românească nu a putut genera decât blazarea scolasticismului de manual sau amestecul de erezie şi infantilism al unor personaje pitoreşti ca Petre David sau părintele Alexandru Stan.
