A ieșit de curând, la Polirom, în traducerea lui George Stati, un prim volum din traducerea „inedită” a „operelor poetice complete” ale lui Paul Celan. Pentru cei care n-au auzit până acum de Celan, acesta este, probabil, cel mai receptat poet născut vreodată în România – în fine, la Cernăuți, în fosta Bucovină românească, în anul 1920, și dispărut în apele Senei 50 de ani mai tărziu, la Paris. Bibliografia operei sale, pe care a tot actualizat-o Jerry Glenn, are sute de pagini, poate chiar mai mult de 1000 – nimeni nu mai știe. Numai dacă luăm în calcul că fiecare articol din această bibliografie (în care mă includ și eu, cu cele două cărți apărute în 2007 și 2013 despre Celan) ar avea minim 10 pagini, ar rezulta o medie de circa 400000-500000 de pagini despre opera și viața poetului nostru. Este, cred, mai mult decât ce s-a scris vreodată în străinătate despre toți scriitorii români, la un loc.

Aceste evidențe de necontestat induc ideea, probabil la rândul ei de necontestat, că Paul Celan a fost cel mai mare poet al secolului XX. Cel puțin din punct de vedere bibliografic, este comparabil cu mari poeți precum Hölderlin, Goethe sau Shakespeare. Desigur că simplific în mod exagerat această ipoteză, și firește că nu cât se scrie despre un poet îi definește valoarea. Mai contează și cine scrie: dacă Heidegger îi dedică, practic, un poem, dacă Adorno îl consideră un poet al conținuturilor viitoare, dacă Gadamer și Derrida scriu cărți întregi despre el, atunci nu mai putem spune că este vorba despre o coincidență. Toți au fost filosofi de primă mărime, care au preferat să nu tacă (sau să nu tacă în mod silențios) despre adevărurile dureroase ale operei lui Celan. Și toți, l-au socotit, invariabil, un poet adevărat – fiindcă abia când sunt adevărați, autentici, poeții sunt mari, vii în conștiința receptoare.

Era cu totul ciudat ca țara care l-a dat pe Celan să nu fi realizat măcar o traducere completă a volumelor sale de poezie (fără să mai vorbim de proză sau inedite). Tot ceea ce am avut până acum sunt antologii, sau traduceri ale unor volume disparate, de multe ori precare. De aceea, proiectul lui George Stati și Andrei Corbea (care-i scrie prefața și, probabil, a cristalizat structura volumelor) merită întreaga noastră laudă. Mai departe, însă, scrie-n carte. Am câteva obiecții foarte serioase la anumite traduceri, și unele serioase de tot la structurarea lor. Dacă vorbim de opere complete, acestea ar trebui să includă și proza, postumele și ineditele, și mai ales cele scrise direct în limba română – sau n-ar trebui să le includă deloc. Pe când, în acest prim volum, traducerile din volumele publicate de Celan sunt dublate de cicluri „din perioada volumului” Mac și memorie (Möhn und Gedächtnis), de exemplu, fără a se indica dacă provin din versiunea germană sau cea română, dacă sunt inedite sau au fost pur și simplu „retrase” din prima versiune a acestui volum, Nisipul din urne, apărută în 1948 la Viena. Urmând această logică, ar trebui să dublăm toate traducerile volumelor cu textele inedite, cu datare incertă, scrise în „aceeași perioadă”. Și ar trebui, în plus, să începem cu cele scrise de Paul Celan (pe atunci, Antschel), până în 1944, urmate de cele în limba română. Cu alte cuvinte, nu înțeleg foarte bine structura „operelor complete”, logica ei, și mi-e teamă ca și aceasta să nu fie, până la urmă, o altă întreprindere ratată în efortul de a da o ediție rezonabilă, în română, a textelor celaniene.

O notă scurtă asupra traducerii lui Stati a poemului Todesfuge, celebru în toată lumea și cel cu care a debutat în 1947, în traducerea lui Petre Solomon, Celan. Inițial formulat în română ca Tangoul morții (de Solomon), apoi reformulat ca Fugă macabră (de același Petre Solomon și Nina Cassian), și ca Sonata morții de către Ion Papuc. Precum se vede, fiecare traducător a preferat să dea o versiune distinctă a acestui titlu atât de simplu, dar în același timp atât de complicat. Primul care a îndrăznit o versiune literală am fost eu, în volumul amintit din 2007, aceea de Fuga morții, pe care George Stati o preia la modul și mai literal, cu versuri întregi identice sau similare cu cele ale traducerii mele. Nu-i frumos.

Un ultim cuvânt: mă bucur că Andrei Corbea admite, în fine, o idee pe care eu am lansat-o primul în 2007, chiar dacă fără să mă citeze, anume aceea că efervescenta atmosferă culturală a anilor postbelici românești era pregătită să dea, mai ales prin zona sa avangardistă, un poet de talia lui Paul Celan. Pe care, de altfel, l-a și dat imediat.