Trebuie, în primul rând, să-mi cer scuze fiindcă i-am greşit numele traducătorului acestui prim volum de Opere (lirice) al lui Paul Celan. M-a admonestat, pe bună dreptate, aici, pe platforma CriticAtac. În rest, nu mi se pare că argumentele sale sunt întemeiate. Desigur că e o „fantasmă”, cum afirmă George State, şi cum eu tot încerc să sugerez de ani buni, să integrezi „dimensiunea românească” în contextul liricii /operei celaniene. Dar aceasta, mai ales, fiindcă criticii /traducătorii nici nu îndrăznesc să pomenească de ea. Paul Celan a fost un poet şi de limbă română, este o evidenţă. Orice ediţie „completă” a liricii sale ar trebui să preia şi textele româneşti, nu numai versiunile germane, care aproape că le exclud implicit. În fapt, aşa cum am încercat să demonstrez în cele două cărţi despre Celan, abia transversarea lingvistică, prin folosirea ca limbaj poetic a românei, l-a făcut pe Celan, ca să zicem aşa, poet în adevăratul sens al cuvântului. În efortul de structurare, dat de diferanţa unor dialecte diametral opuse, s-a conturat o personalitate poetică inconfundabilă. Nicio traducere românească n-ar trebui să ignore această etapă. În Italia, de pildă, se publică rând pe rând, an de an, cărţi în care Celan este socotit un poet român, cel puţin prin formaţia sa. Adaug şi eu, mai jos, un exemplu: coperta traducerii în italiană a volumului La dimensione romena, al lui Petre Solomon, a cărei postfaţă am fost onorat să o scriu, apărut de curând.
Ce să spun, reacţia traducătorului m-a dezamăgit. În acel articol, scris de un „publicist” (cum mă numeşte George State), de fapt, eu salutam apariţia volumului, a unei traduceri fluente, dar atrăgeam atenţia şi asupra unor probleme, cel puţin în viziunea mea. Pe un ton decent, ceea ce nu se întâmplă în cazul acestei „replici”, ba dimpotrivă. George State indică, să zicem aşa, drept model al structurii traducerii un volum al cărui titlu nici nu se oboseşte să-l transpună în română, preluându-l probabil de pe Internet. Foarte arţăgos, aruncă repetat cu tot felul de “răspunsuri” sarcastice la pretinsele mele acuzaţii, pe care nici măcar nu i le-am adus. Nu reiese de nicăieri, de pildă, în ceea ce am scris, că i-aş fi reproşat un „plagiat”. Din contra, argumentul său cu care se apără de aşa-zisa „acuzaţie”, anume acela că a publicat traducerea din Todesfuge încă din 2006, este la rândul lui deplasat. Traducerea despre care vorbesc a fost publicată de mine în revistă pe la sfârşitul anilor ’90, şi apărută în volum în 2007. Şi “plagiat” nu înseamnă o traducere identică, căci cum să traduci în română Todesfuge altfel decât “Fuga morţii”? Ceea ce spuneam acolo este că toţi traducătorii anteriori au evitat termenul “fugă”, din cauza ambivalenţei sale în română (specie muzicală şi, sau mai ales, derivat din verbul “a fugi”) , care nu există în germană. Fuga ar fi Flucht, de fapt. Nu reiese de nicăieri, de asemenea, că l-aş fi considerat pe Andrei Corbea, pe care-l respect enorm, „în siajul ilustrului Ţuglea” (prin “formularea” sa, George State a reuşit să mă şi ironizeze, şi, în acelaşi timp, să mă reducă la statutul de individ, de biet “Ţuglea”). Cât despre Gadamer şi Derrida, pe care George State îi ia, cu aceeaşi uşurinţă, în răspăr, ce să mai spun? George State face cât ei doi la un loc, ba chiar cât trei, dacă-l punem şi pe Heidegger. Sunt fabulaţii ieftine, pe care, de obicei, psihanalitic vorbind, le emite cineva care se simte el însuşi vinovat. Şi mai ales, titlul acestei „note scurte”, Das Genicht, de-a dreptul grotesc – fiindcă n-are nicio treabă cu articolul scris de mine, folosind un termen („noemul”, cum l-a tradus Pierre Joris) care, în context, trimite la Vernichtung, la „anihilare”. Asta-i „distrugere în efigie”, obraznică, prostească. Îmi pare rău de neînţelesurile şi “noemele” sale, de Genichte, de felul în care “le înţelege”. Apreciez în continuare traducerea, nu însă şi felul în care ea (sau traducătorul) răspunde unor minime observaţii, nici măcar răuvoitoare.