Cu cât lumea iese mai mult în stradă şi ţipă mai tare cu atât autorităţile par a surzi din ce în ce. Mă rog, nu sunt şi mute, sunt în stare să dea ordine jandarmilor să intre în protestatarii care stau în genunchi în faţa lor.

Pungeşti – prima schelă, prima spaimă

Oamenii sunt speriaţi. Nici măcar nu ştiu ce li se va întâmpla. Le trec toate grozăviile prin cap. Atât de speriaţi încât stau de zile şi nopţi pe câmp în frig şi ploaie. Şi fac atacuri de panică. Dinspre autorităţi – nimic. Doar maşinăriile companiei care a pus mâna pe şisturile României se îndreaptă ameninţător spre ei. Şi jandarmii. În Pungeşti primarul a fugit în „concediu” taman la data în care Chevronul trebuia să-şi aşeze schela. Şi şi-a închis şi telefonul. Prefectul vine, vorbeşte cu jandarmii dar pe săteni îi ignoră. N-are ce le explica. Le spune parcă la mişto că or să le dea el 6 l de apă pe zi. Păi de ce să le dea? Dar dacă ei au apă la cişmea, de ce au nevoie le dea cineva apă? Şi din ce bani le va cumpăra el apa asta? Din ai lor, nu?

Asta este responsabilitatea autorităţilor, de la mic la mare, faţă de noi. Dacă totul e corect, legal şi moral, de ce domn primar n-a rămas în faţa alegătorilor săi să le explice cum devine chestia cu schela, cu forajul şi fracturarea?

Prefectul strigă sus şi tare că trebuie respectată legea şi de-aia a trimis jandarmii peste bieţii oameni. Sigur că trebuie să fie jndarmii prezenţi dar nu pentru a se înfoia la săteni ci pentru a-i proteja. Şi sigur că Legea trebuie respectată, dar tocmai domniile lor, cei ce vând subsolul, solul, munţii, pădurile şi apele, nu ţin cont de Lege. Una ar fi Legea 86/2000. Şi Constituţia.

Dreptul la consultare

Din 25 iunie 1998 România este semnatară a Convenţiei de la Aarhus, Danemarca, care garantează drepturile privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, pentru a contribui la protejarea drepturilor oricărei persoane din generaţiile actuale şi viitoare de a trăi într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale. Convenţia a fost ratificată pe 11 iulie 2000, prin Legea 86/2000. Iar conform Constituţiei României, art.20, „tratatele internaţionale de drepturile omului se aplică cu prioritate faţă de legislaţia naţională, cu excepţia celor care contin dispoziţii mai favorabile”. 

Cu alte cuvinte, prin ratificarea acestei Convenţii, statul român prin instituţiile sale trebuie să informeze cetăţenii cu privire la activităţile cu potenţial risc asupra mediului şi să îi consulte în luarea deciziilor, urmărind dezvoltarea durabilă a zonei păstrarea unui mediu prietenos şi a unor resurse suficiente generaţiilor viitoare.

Chestiune care în privinţa explorării-exploatării hidrocarburilor prin fracturare hidraulică, nu s-a întâmplat. Oamenii nu ştiu nimic. Nu a existat o dezbatere publică pe tema asta şi nici acum, când au ieşit să strige sus şi tare ce doresc (sau, mai exact ce nu doresc – şi anume fracturare), după cum au dreptul prin Lege, nu sunt băgaţi în seamă. Autorităţile se gudură pe lângă stăpânul Chevron şi pun jandarmii să-i facă loc prin mulţime.

(Cât despre generaţiile viitoare… în România ultimilor 23 de ani acţiunile statului român au urmat doar sintagma: „după noi, potopul”. )

Riscurile fracturării modifică legislaţia UE

Nu se poate spune că o dezbatere publică ar fi de prisos pentru că nu există riscuri.

Dimpotrivă, riscurile sunt foarte multe şi au constituit obiectul de studiu al Comisiei Europene de Mediu. A rezultat o lucrare de vreo 300 de pagini ce cuprinde riscurile potenţiale pentru mediu şi sănătatea umană ce pot surveni în urma operaţiunilor de fracturare hidraulică. (Şi de acum vă rog să scuzaţi repetiţia obsesivă a cuvintelor „risc” şi „ridicat”).

Vezi mare

Cercetătorii europeni au subliniat riscul existent pentru fiecare componentă pe  fiecare fază de la pregătire, de la identificarea locului şi amenajarea pentru sondă, până la finalizarea exploatării şi abandonarea sondei. Într-un tabel al „fraking study”-ului care sintetizează rezultatele cercetării este subliniat riscul ridicat de poluare a apei de subsol în faza de fracturare, de finalizare a forajului şi în faza de producţiei. În privinţa apelor de suprafaţă, atât în timpul fracturării cât şi în faza de finalizare a forajului riscul este ridicat. Şi în ce priveşte resursele de apă, etapa de fracturare şi producţie presupun grad ridicat de risc. Riscul de contaminare a aerului, este, de asemenea ridicat, iar ocuparea terenului (scoaterea lui din circuitul agricol) este masivă. Riscul pentru biodiversitate este ridicat, la fel şi nivelul de zgomot. Iar distrugerea drumurilor – desăvârşită. Una dintre concluziile trase de cei care au efectuat studiul este necesitatea de a dezvolta soluţii mai „verzi”, mai prietenoase cu mediul şi cu omul.

Pe baza acestui studiu, pe 25 septembrie 2012 în Parlamentul European s-a prezentat un raport referitor la impactul activităților de extracție a hidrocarburilor de șist asupra mediului în care se recunoaște că „este posibil ca explorarea și extracţia gazelor de şist să ducă la interacţiuni complexe și orizontale cu mediul înconjurător, în special din cauza metodei de fracturare hidraulică utilizate, a compoziţiei fluidului de fracturare, precum și din cauza construcţiei şi a adâncimii puţurilor şi că zonele terestre de suprafaţă pot fi afectate. Mai subliniază necesitatea realizării „unor studii ştiinţifice cu privire la impactul pe termen lung asupra sănătăţii omului al poluării aerului şi al contaminării apei din cauza fracturării”. Printre altele. Multe altele. Mai exact o foarte lungă înşiruire de sesizări, recomandări şi sublinieri vis-a-vis de impactul fracturării hidraulice asupra mediului şi omului.

În acest sens, în sesiunea din 8 octombrie 2013, Parlamentul European a modificat legislaţia privind explorarea-exploatarea combustibililor fosili neconvenţionali, impunând obligativitatea efectuarii studiilor de impact în ambele faze – atât de explorare cât şi de exploatare – deoarece ambele presupun facturare hidraulică. Mai mult, Parlamentul European recomandă ca aceste studii să fie întocmite de instituţii independente – nu de către statul implicat, nici de compania interesată. Modificarea pune accent şi pe transparenţă, pe informarea şi consultarea populaţiei.

Pe lânga Legea 86/2000, cea care a ratificat Convenţia de la Aarhus, care leagă dreptul la viaţă de dreptul la un mediu sănătos, noi aveam o garanţie deja prin Constituţie (art 35.1.) „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.” Doar…teoretic. Practic, nu recunoaşte nimic!