Amintiri din infern

Şi famila româno-siriană Raai a ajuns în România călăuzită de rădăcinile mamei şi soţiei, Mădălina. Ea este constănţeancă, are 36 de ani şi a plecat de 20 de ani în Siria unde şi-a întemeiat o familie. Are acum patru copii. Au plecat din Latakia acum 4 luni pentru că viaţa acolo devenise incertă. Dispar copii, dispar adulţi şi, prea des, cei dispăruţi sunt găsiţi morţi. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă fie de către armata preşedintelui fie de “armata liberă” fie de alţii, căci între cele două armate îşi fac mendrele toţi nelegiuiţii. Iar oameni paşnici pot deveni oricând victimele oricui, fără să-i pese cuiva. O luptă pe care mulţi n-o înţeleg, dar s-au trezit în mijlocul ei.

“Nu ştii pe ce parte să mergi” a început a povesti femeia. “Eşti ameninţat din toate părţile. Pe de o parte armata liberă te ameninţă să fii de partea lor, pe de alta, armata statului te somează să lupţi împotriva armatei libere. Pe lângă aceştia sunt unii care, ca să mai câştige un ban, fac plângere la poliţie că X sau Y are relaţii cu rebelii, chiar dacă nu-i aşa. Nu se mai osteneşte nimeni să dovedească. Te ridică de pe stradă şi te bat până recunoşti chiar dacă n-ai făcut nimic”.

Ei ştiu că au trecut prin asta. În urmă cu un an băiatul lor cel mare, Muhamad, a fost ridicat de poliţie când se întorcea de la şcoală sub acuzaţia că a scris pe pereţi mesaje împotriva preşedintelui. Avea 13 ani. Trupul lui încă mai păstrează urmele bicelor. Şi pe spate şi în tălpi şi pe gât… “Spune ce-ai făcut!”, îşi aminteşte băiatul ureletele din camera de tortură. “După 4 ore de bătaie am spus tot ce-au vrut. Că am fost în Revoluţie, că am scris pe pereţi… Orice, dar nimic adevărat. Numai să scap. După aceea s-au oprit şi m-au trimis la o puşcărie de minori”. O lună şi jumătate a fost închis. O lună şi jumătate părinţilor le-a tremurat sufletul prin tribunale încercând să-şi elibereze fiul. “Acum, cei care au 14 ani, pur şi simplu dispar când sunt ridicaţi. Am un prieten care a fost luat anul trecut de la tatăl lui din magazin şi până acum nu se ştie nimic de el. Şi în viaţa lui n-a făcut nimic. Eu îl ştiu foarte bine”. Muhamad, la fel ca fratele şi surorile lui, vorbeşte bine româneşte. Este limba lor maternă.

“Dacă le dai arme şi-i trimiţi să ne omoare, ne omoară!”

Cu toată starea de război, statul a impus părinţilor obligaţia de a-şi trimite copiii la şcoală. Cei care nu se conformează riscă să se trezească cu poliţia pe cap şi să fie acuzaţi de colaborare cu rebelii. Aşa ne-a povestit Mădălina. “Până şi autobuzele cu copii de grădiniţă sunt oprite în punctele de control”, continuă femeia. “Iar soldaţii urcă cu mitraliera. A încercat un şofer de autobuz de grădiniţă să roage un soldat să nu mai urce înarmat că-i sperie pe cei mici, dar soldatul a urcat şi a început să strige «Allah akbar! (Allah e Cel mai mare! – n.r.)». Copiii, familiarizaţi cu expresia pentru că este chemarea la rugăciune, au început şi ei să strige «Allah akbar! Allah akbar!». Cum aceeaşi formulă se foloseşte şi drept chemare la luptă, soldatul s-a întors către şofer spunându-i «Vezi că nu le e frică? Dacă le dai arme şi-i trimiţi să ne omoare, ne omoară!»”

După eliberarea fiului au rămas în continuare acasă pentru că au tot sperat că iadul dezlănţuit asupra lor va înceta. Dar n-a fost aşa. “Începuseră să răpească şi fete”, a reluat Mădălina cu voce tremurândă. “Două colege de 15 ani de-ale fetei mele au fost răpite. Nu se ştie de cine. Au fost găsite după două săptămâni pe malul mării, dezbrăcate, bătute, violate. Una era moartă, cealaltă leşinată. Am înţeles că şi-a pierdut minţile. Fetele violate nu mai au viaţă acolo. O tânără care a fost închisă de forţele statului şi a ieşit de acolo însărcinată, s-a sinucis…”

Din războiul civil în lupta cu birocraţia.

Atunci s-au hotărât să plece din Siria, dar nu le-a fost uşor. În Latakia aveau un apartament şi o mică afacere pe care bombardamentele au făcut-o una cu pământul. Din ce adunaseră au reuşit să trăiască ultimii doi ani, dar ajunseseră la fundul sacului. Ambasada României i-a ajutat cu paşapoartele şi biletele de avion şi, după multe peripeţii, au ajuns în Otopeni. Însă cu buzunarele goale. Aici au fost nevoiţi să continue lupta pentru supravieţuire. Cu taxele şi cu birocaţia. Mai puţină teroare, dar mai mulţi nervi. Plus întrebarea zilnică: “Ce mai punem azi pe masă?”

Chiar dacă pare fragilă, de sub baticul strâns înfăşurat în jurul feţei, privirea îi scapără hotărât. Nici nu are încotro. De forţa ei depinde acum siguranţa şi speranţa copiilor şi soţului ei. Doar acum se află în ţara ei natală. De aceea, la ultimul simpozion organizat de Centrul de Resurse Civice pentru a facilita întâlnirea dintre migranţi şi autorităţi, Mădălina Raai şi-a spus păsul căutând ajutor. Veniţi de 4 luni în România, s-au trezit într-un cerc vicios. Pentru a putea trăi au nevoie de bani. Pentru bani au nevoie de muncă. Pentru muncă au nevoie de acte, care sunt în arabă. Pentru acte – traduceri. Pentru traduceri – bani.

Pentru asigurarea medicală i s-a cerut, ca oricărui cetăţean român, să plătească retroactiv pe ultimele luni. N-are de unde. Nici copiii nu sunt asiguraţi pentru că nu sunt înscrişi la şcoală. Pentru înscriere le trebuie acte…

Pentru statul român ei sunt cetăţeni români, nu refugiaţi, iar circuitul actelor şi al taxelor în spaţiul mioritic sunt guvernate de legi necunoscute funcţionarului public, de nepăsare şi delăsare. “Acolo aveam casă, afaceri, mă rog, tot ce adună un om în 20 de ani. Fiind obligaţi de război să plecăm de acolo, Ambasada României ne-a ajutat să ajungem aici, dar nu ne-a oferit nimic”, a continuat Mădălina. Nici un loc de muncă, nici un acoperiş pentru care să nu fie nevoiţi să plătească chirie. “În Constanţa am locuit o perioadă la fratele mamei care a murit. Acum stăm cu chirie, dar costă 150 de euro pe lună. Am fost şi la Primărie, am fost peste tot. Se ridică din umeri. Încă mai avem de lucru cu certificatele de naştere. De două luni le-am depus la Primăria Bucureşti pentru rectificare, dar încă nu au sosit. Trebuie să facem buletine, trebuie să înscriem copiii la o şcoală, trebuie să ne găsim un loc de muncă… Ne mai ajută mama să nu murim de foame, cu pensia ei de 600 de lei. Până om găsi ceva de lucru. E mult mai uşor, teoretic, să te angajezi ca cetăţean român, însă mie, să îmi găsesc de lucru, îmi trebuie anumite acte pe care nu le am. Noi am venit cu diplomele, toate, în limba arabă. Ca să le traducem costă foarte mult, aşa că am stopat tot ce înseamnă traduceri până rezolvăm cu certificatele de naştere şi buletinele să putem înscrie copiii la şcoală. E o situaţie foarte grea. Unde am fost, toţi îţi cer acte, îţi cer taxe. Pentru asigurarea medicală m-au pus să plătesc din urmă cu 6 luni nişte taxe de care eu nu am beneficiat nefiind în ţară. Copiii nu sunt asiguraţi nici ei nefiind la şcoală… Eu acum mă rog la Dumnezeu să nu se îmbolnăvească niciunul”.
Mădălina, în Siria, era fizioterapeut. A făcut un curs încă de când s-a stabilit acolo şi-a luat o diplomă şi a practicat meseria timp de 19 ani. Îi e teamă însă că aici diploma nu-i va fi recunoscută… Mădălina se opreşte şi scapă un oftat prelung. “Sunt multe de spus, dacă le-aş spune pe toate nu m-aş mai opri”.