Au avut acolo un rost: o casă, o prăvălie sau o făbricuţă.

O viaţă liniştită şi zâmbitoare. Dar râsetele s-au transformat în plânsete, liniştea a fost sfâşiată de şuieratul gloanţelor. Şi-au aruncat în traistă mai nimic şi au fugit departe de război. Românii–sirieni şi sirienii-români îşi caută acum viaţa în România. Aici, unde nu mai sunt nici codrii deşi de brad, nici ape limpezi… iar ospitalitatea pare că a rămas doar în poveşti.

L-au ciuruit

În ultimele 6 luni am întâlnit trei familii mixte româno-siriene, fugite din urgia ce mistuie Siria. Pentru că unul dintre soţi şi copiii sunt şi cetăţeni români, România le-a părut atunci alegerea cea mai firească. Dar România nu e pregătită pentru ei, nu are legislaţie pentru românii ce se-ntorc din zone de conflict cu doar ce au pe ei şi alţi câţiva cetăţeni în plus, iar autorităţile îi pasează de la una la alta după obişnuitul tipic.
Pe Mustafa Bedeiwy l-am cunoscut în decembrie la un seminar pe problemele migranţilor organizat de Centrul de Resurse Civice Constanţa. Frizer de meserie însă ajutor de bază la fabrica de lactate a familiei, Mustafa a părăsit Siria mai mult mort decât viu, dus pe braţe de câţiva prieteni până în Turcia. Era plin de gloanţe. S-a nimerit în mijlocul unei lupte din care mai ţine minte o stradă plină de corpuri însângerate.

După câteva zile, soţia lui însărcinată de mână cu fetiţa de trei ani îl căuta disperată prin spital. Mustafa era încă în comă. În Ankara, femeia – româncă după mamă – a fost sfătuită să apeleze la Ambasada României pentru a cere aici refugiu pentru ea şi familia ei. Au fost primiţi, toţi , însă fără statut de refugiaţi, drept urmare au fost nevoiţi să se descurce ca restul cetăţenilor români. Cu chirie, întreţinere… mâncare, acte, asigurări. Au avut ceva bănuţi de la un afacerist sirian din Turcia, dar s-au isprăvit repejor. Aşa că au început a-şi duce zilele de azi pe mâine prin bunăvoinţa câte unui membru al comunităţii arbe, ori a Centrului de Resurse Civice din Constanţa. Toate acestea ni le-a povestit Mustafa printr-un constănţean de origine palestiniană: mediatorul Motaz Jamal Shalash. Pentru că el, Mustafa, nu ştie o boabă româneşte. Mustafa desprins de comunitatea arabă era mut şi surd. Nu înţelegea nimic şi nici nu era ajutat să înţeleagă.Nu ar fi putut lucra decât pentru un angajator arab dar acela nu avea voie să-l angajeze deoarece în România străinilor nu li se dă permis de muncă prea uşor. Nici în situaţii excepţionale.

Mustafa n-a rezistat aici nici 6 luni, într-o bună zi şi-a luat familia şi-a plecat spre o lume mai puţin străină.

Copiii din livada de rodii

Familia Al Jasem a ajuns în România în vara anului trecut, prin august. În iarnă mi-a ajuns la urechi povestea unui băieţel sirian în clasa a III-a la Liceul de Artă, foarte cuminte şi cam subţire îmbrăcat, căruia i se scurgeau ochii după iaurturile şi cornurile care zăceau într-un colţ al clasei nebăgate în seamă. Dar îi era ruşine să ceară din ceva ce prisosea tuturor. Cu toate astea, Mohamed (sau Hamude, cum îl alintă ai lui) nu ezită să împartă pumnul de caramele pe care i le aduce tatăl lui cu cei care-i trec pragul, după cum aveam să văd când i-am vizitat.

Hamude mai are un frăţior de 5 ani şi patru surori. Cele mari, Diana (15 ani) şi Reiham (17 ani) au fost înscrise la liceul Sanitar în toamna anului trecut. Şi, chiar dacă nu vorbeau mai deloc româneşte în 7 luni au început să ia numai note de 9 şi de 10 spre mândria şi bucuria părinţilor. Celelalte două, Noor (13) şi Sara (11) merg şi ele la Liceul de Artă, unde studiază, între altele, desenul. Au venit în România pentru că mama lor, Mihaela, este româncă iar aici mai aveau o bunică şi un unchi care să le întindă o mână de ajutor. Au şi făcut-o, atât cât au putut.
Mihaela l-a cunoscut pe cel ce urma să-i fie soţ în urmă cu 17 ani şi, împreună, au plecat în Siria. Au dus-o acolo foarte bine. Aveau o fabică de pungi, un apartament în Alep şi o casă la ţară înconjurată de o livadă imensă cu măslini, portocali, lămâi şi rodii. Aveau tot ce le trebuia, ba chiar mai mult şi atunci împărţeau cu cei care n-aveau.

Aveau şi piscină acolo…

Acum privesc zâmbind cu ochii-n lacrimi, filmările de-acasă când nu le vuiau bombardierele desupra capului, nu auzeau şuieratul bombelor, nu erau opriţi în trafic şi târâţi jos din maşină de oameni înarmaţi aşa cum i s-a întâmplat lui Hamude şi tatălui său. Şi se roagă cu speranţă ca toată această nebunie să se oprească pentru a se putea întoarce acasă. Deşi ei par un caz fericit pentru că au reuşit să găsească o formulă de a se întreţine iar unchiul Mihaelei le-a pus la dispoziţie o casă, e greu. Cum spune femeia, „până aici, în România, n-am simţit că am 6 copii”.

(va urma)