Cronice, Cultură, Opinii

Filmul Legend e doar pe alocuri legendar

Legenda spune că fratele Cain l-a ucis pe fratele Abel. În Legenda lui Tom Hardy, Cain nu încearcă să îl omoare pe Abel și nici invers. Dar Cain îl scoate din pepeni pe Abel. Prin acest dublu rol, prin acest mic duel actoricesc cu el însuși, Tom Hardy reușește să îndulcească cât de cât oferta săptămânală cinematografică. Ambalajul este suficient de colorat pentru un film britanic cu gangsteri, înfășurat în stofă de circ și umor laconic monosilabic.

Stilul relativ agasant de promovare pentru Legend indică o „ciuruială” cu englezisme rizibile și o sumedenie de mish mash-uri pe fondul unei narațiuni care mai bine rămânea doar în trailer. Spre surpriza neplăcută a mea și a multor altora, n-a fost să fie așa. Am fost mai mult amăgiți, oarecum semi trași pe sfoară. Din păcate am nimerit într-o dramedie cu gangsteri debarcați din filmele lui Guy Ritchie lăsând impresia unui film cu un stil regizoral foarte reciclat al unui regizor care pare să se fi benoclat fără succes prin gaura cheii a unui Snatch sau chiar Goodfellas.

Legend dispune de suficienți factori „haha” și prea puține momente „bang-bang” aferente filmelor cu mafioți. Dar nu este așa grav. Legend este doar parțial povestea legendarilor gemeni gangsteri Reggie și Ron Kray și a lor ascensiune în lumea interlopă a Londrei șaizecistă. Sinapsele dintre neuronii acestui film sunt trunchiate de o dramă care nu își găsește niciodată locul potrivit pe tot parcursul filmului. Efectele secundare sunt imediate, evidente și repetate și se răsfrâng asupra organismului filmic care nu știe cum să reacționeze. Întreaga presiune și tensiune nimeresc în poala și în drama lui Frances (Emily Browning), un personaj prea minion să facă față. Tocmai de aceea, în urma șirului de lamentări și văicăreli dramatice care nu ne udă deloc la inimă, odată cu ea clachează și filmul. În fond, pentru Emily, narațiunea în sine devine un full-time job, extrem de extenuant și obositor-repetitiv, mai ales având în vedere că toate racontările provin din corzile vocale răgușite ale unui personaj care induce plictisul și permite desprinderea definitivă de povestea de multe ori știrbită de această tehnică. Poate că prin introducerea unui stil narativ back-and-forth, dacă ar fi venit din partea ambilor frați, povestea filmului ar fi beneficiat de un umor incomensurabil, o cursivitate substanțială și probabil că am fi strâmbat mai puțin din nas.

În schimb, filmul lansează numeroase invitații la porții copioase de râs. Pe fondul unui rictus de nervozitate ni se oferă mult umor de limbaj și situație, umor negru autentic și original în dulcele stil clasic britanic. În rolul lui Reggie Kray, Hardy este „floricele pe campii”. Face un rol de șmecheraș cool, descurcăreț, capabil, foarte degajat, „creierul” întregii operațiuni, jumătatea întreagă, cu toate țiglele pe casă intacte și mai multă minte în genunchi decât are fratele său în tot corpul.

La antipod îl găsim pe Ron Kray, un rol pentru care Tom Hardy preia bagheta magică care împinge și dirijează înainte acest impecabil și salvator aspect umoristic al filmului. Hardy se deghizează într-un bolnav psihic, un shizofrenic al Epocii de Piatră, și, accesând al său ADN artistic, oferă un one man show comic-visceral, similar prestației sale din Bronson. După vorbă, după port, Hardy îmbracă costumul caricatural umanoid al unei gorile care te-ar mușca de față ca să râzi sau să cânți atunci când vrea el. Dar jocul metodic actoricesc al lui Hardy este monumental aici. Mimica, gestica și interjecțiile lui gutural-preistorice fac din Ron Kray un funnyman psihotic sărit de pe fix, care trăiește în peștera minții sale, atrage tot publicul și fură tot filmul.

Despre Autor:

Lasă un comentariu