Mă despart, astăzi, de cineva pe care l-am considerat un reper moral al ultimilor 27 de ani: Gabriel Liiceanu. Ţin minte şi acum când, în ora de fizică – şi în atmosfera aceea extrem de încinsă a anilor ’90, în preajma primelor alegeri „libere”, o întrebam pe profesoară cu cine-ar vota. Ne-a zis (căci era o tipă dezgheţată, spirt – şi dădea răspunsuri pe loc, fără pauze de gândire), că n-ar vota niciunul dintre candidaţii de-atunci, adică Iliescu, Câmpeanu, Raţiu – dar, în schimb, dac-ar avea posibilitatea, l-ar vota pe Gabriel Liiceanu. Nu auzisem de el, vreunul dintre noi, dar numele mi-a rămas întipărit în minte. Era, profesoara de fizică, foarte îngăduitoare – şi-n acelaşi timp strictă. Ştia, de exemplu, că eu nu am nicio treabă cu fizica, şi că scriam proză într-un caiet pe care, în timpul orelor ei, l-am şi terminat anul acela. Când mai făceau gălăgie colegii (sau, mai degrabă, colegele) – mă dădea ca exemplu: „Vedeţi-l pe Mircea, cum scrie, de la începutul orei!”. Eu ridicam ochii năuc, mă uitam la ea – un moment pe care toată clasa îl aştepta – şi spuneam sacadat: „Li-i-cea-nu!”

L-am citit, după aceea, aproape integral. Peratologia sa este un concept semnificativ şi acum, cam la fel cum Mincu folosea termenul invalicabil, adică imposibilitatea depăşirii limitei. Un coleg, Răzvan, îşi confecţionase o sacoşă, cu care venea ostentativ la cursuri, pe care scria: Invalicabil – Pe aici nu se trece! L-am întrebat, după vacanţă, unde şi-a petrecut-o. „În Bosnia”, mi-a zis, la mişto. „Şi, cum a fost?”. „Invalicabil”. Ceea ce-i greu de înţeles, în toate acestea, este cum oameni care vorbesc despre limită, la modul mai mult decât pertinent, ajung deseori să o încalce. Limita invizibilă, dar întinsă de-a lungul graniţelor unui imaginar care nu este numai al nostru. Care trasează linii, contrase, ca avioanele, pe un cer comun.

Un soare cu dinţi, asta-i expresia. Senzaţia că vremea-i însorită, dar în acelaşi timp geroasă, că ai în faţă pe cineva care gândeşte, pentru el – că îşi emană razele autoritar, dintr-un fel de vârf autocreat, dintr-un far care nu semnalizează spre ceilalţi, ci doar spre sine. Îmi pare, deseori, că astfel de autorităţi morale, indiscutabile, se aranjează ca într-o constelaţie – de unde dau ordine, verdicte, către ceilalţi. Tentaţia de a fi profet, într-o ţară atât de măcinată, este greu de respins. Gabriel Liiceanu s-a crezut profet – dar eu nu-l mai cred (şi, mă doare asta). A împărţit ţara (moral vorbind) între „ştirbi” şi „ne-ştirbi” – alăturând, nepermis, dinţii smulşi lui Noica în închisorile comuniste – cu dinţii lipsă ai bieţilor pensionari de la vreun (contra)miting al PSD-ului. Nu se înţelege prea clar despre cine vorbeşte – ideea comună este că toate sunt victime ale sistemului totalitar. De acord: Noica era, cum ştim, un „boier al minţii”, dar bătrânii care manifestau (cu pancarte făcute la xerox, e clar) – n-aveau voie? M-au înfricoşat întotdeauna chestiile astea: să conteşti, în numele libertăţii de exprimare, dreptul celorlalţi de-a se exprima. Voi zice întotdeauna „Nu” unui „Nu”. Chiar dacă mă-njură, mă iau în zeflemeală. Aş dori, dacă se poate, să nu mai avem „sori cu dinţi”.