O duminică liberă e o provocare, mi-am zis. Unde e un zis, trebuie să existe și un făcut, iar cel mai bun făcut care mi-a năzărit a fost o mică excursie, de o zi, la Adamclisi. Obiectivul fiind identificat, mai rămânea de rezolvat hiba planului, transportul. Așadar aveam în față două variante, una pe bază de microbuz, alta pe bază de provocare adresată unei prietene cu mașină. Cea pe bază de microbuz a picat destul de repede, după aproximativ 30 de minute de scărpnat internetul în căutarea vreunei excursii estivale organizate de vreo agenție de turism sau de vreun hotelier mai deschis la cap, care să caute a-și îmbogăți serviciile oferite turiștilor ce-i populează hotelul. Concluzia pe care am desprins-o rapid a fost decupată din proaspăta gândire a frumoasei noastre ministrese de Finanțe: sufletul. Canci, nexam, niet, kakaia. Nu, nu sunt interesați ai noștri să vândă la preț prohibitiv ce le-au lăsat gratis înaintașii noștri de-acum aproape 2000 de ani. Singura variantă de microbuz ar rămâne, pentru curajoși, o cursă de linie, dar, atenție, nu direct Constanța – Adamclisi, fiindcă n-am dat peste așa ceva la nici una din autogările înscrise online, ci una spre Ostrov, de exemplu. Nu știu de ce am fost gata să pun pariu că o asemenea încercare m-ar fi condus la întâlnirea cu o trotinetă obosită și prăfuită, așa că am trecut imediat la varianta B – provocarea prietenei. Care a acceptat cu bucurie, deci apă, sandviciuri, cafea în termos, niște bănuți prin portofel și la drum!

Tropaeum Traiani. Monumentul

La Adamclisi găsești un complex format din Monumentul Tropaeum Traiani, Muzeul cu același nume – amplasat prin centrul comunei și, spectaculoasă, Cetatea Tropaeum Traiani, aflată la o aruncătură de băț de onumentul cu același nume.

Sigur, vă recomand să nu apăsați pe accelerație prea tare, fiindcă veți rata intrarea la Monument. da, s-au furat panourile. Tot ce este de tablă se fură în draci la Adamclisi. „Niște panouri frumoase, domnule, făcute cu fondurile astea europene, dar, de, din tablă. Paznic… doar ziua, însă ăștia vin noaptea” s-a confesat ghidul de la Monument, domnul Constantin. „Uite, de exemplu, când ieșiți de aici, dacă mergeți la cetate, de la al patrulea stâlp se face la dreapta o șosea bună, asfaltată, dar nimeni nu știe dacă nu le spunem noi. Au furat, ai dracului și indicatorul ăla mic, care te îndruma. Era tot din tablă…” mai adaugă omul cu un surâs amar.

În fine, ați fost vigilenți și n-ați ratat intrarea (noi n-am nimerit-o, ne-am întors de la vreo 200 de metri distanță, când ne-am prins de năbădaie), deci mergeți frumos la Monument. O să fiți surprinși, dar, în pofida propagandei generale conform căreia complexele muzeale în aer liber din România arată ca după război, la Tropaeum Traiani veți descoperi un parc superb, cu bănci unde să asculți o liniște absolut minunată. Biletul de intrare este de doar 7 lei pentru adulți și 3 lei pentru copii. O nimica toată. S-aveți, totuși, câteva felii de pâine, eventual niște salam, la voi. În fața intrării se odihnesc pe sub pomi câțiva maidanezi frumoși și prietenoși care vă vor deveni cei mai buni prieteni, fiindcă mănâncă orice ca disperații. Cuminți și înfometați, mișcând cu speranță din cozi, se vor prezenta lângă voi imediat ce veți deschide portierele.

Domnul Constantin Enea, ghidul

Am constatat cu surprindere și plăcere că mai există eroi. Domnul Constantin este unul dintre ei. Deși, oriunde în lume, turiștii caută cu limba scoasă un ghid, care să le povestească despre ce văd, la Monument lucrurile stau pe dos. Domnul Constantin îi vânează pe sfioșii care vizitează locul, îi dăscălește, îi învârte în jurul monumentului, le arată metopele, le bagă cu forța în cap treburi vechi despre dacii, romanii și sarmații de pe brâul de piatra al impresionantului edificiu. Mulți din cei care vin cu aparate de fotografia scumpe atârnate de gât sunt luați de mînă și dăscăliți de ghidul nostru, care NU CERE UN BAN. Domnul Constantin e înarmat cu o mapă veche, pe care sunt evidente semnele trecerii timpului, câteva fotografii plastifiate – ca să reziste cât mai mult, vreo două hârtii A4 și o cărțulie veche de când lumea, parcă. Pe care, însă, le folosește cu mândria și siguranța omului care știe despre ce vorbește și e dispus și la discuții pe controverse.

„Neapărat să mergeți și la cetate. E o frumusețe. Unde mai găsiți așa așezare?… Ar fi fost mai bine – zice omul meu, împingând oleacă spre ceafă pălăria care îl apărăr de soarele dogoritor al stepei dobrogene – ar fi fost bine să veniți și mai pe la toamnă să vedeți cetatea, fiindcă acum e iarba mare. Am reușit și-am cosit o parte din ea, dar, asta e… oricum aveți aleea principală liberă, o să vă placă oricum”. Și mergem. Ratăm al patrulea stâlp, executăm o întoarcere. Întradevăr, banda de asfalt e impecabilă și se unduiește adorabil printre colinele populate din plin cu o flore albă ca o rochie de mireasă.

Cetatea ridicată de Traian, în stăpânirea popândăilor și șoimilor

Doar noi. Timp de aproape o oră, nimeni n-a mai stricat liniștea incredibilă așezată temeinic peste ruinele impresionante. Doar sus, pe cer, un șoim se rotea pândind. Cred că era teribil de mirat de apariția unor ființe necunoscute. Până și popândăii, stăpânii de drept ai cetății, se ridicau în două picioare și ne studiau atent, aproape fără frică. Trebuia să te apropii foarte mult de ei ca să o șteargă iute în gaura de acasă.

Desigur, Nici un panou. Ba nu, unul singur, chiar la intrarea în cetate. În rest, însă… centrul de fier vechi să trăiască. Și câte întrebări și-ar fi căutat răspunsul. Mie, cetatea de la Adamclisi mi s-a părut mai spectaculoasă decât cea de Histria. Chiar cred că este. Operă a împăratului Traian, pe vârful unui deal, cu rigola ei de pe mijlocul străzii, o adevărată palmă dată peste obrazul întunecatului Ev Mediu, ruinele sălilor sprijinite altădată de coloane din care, astăzi au mai rămas doar tălpile, bazele turnurilor care înconjoară fortificația, masive, emanând forță și încredere. Învârtindu=te printre ele, simți că ai rădăcini, că ai un acasă vechi, foarte vechi, de care poți și trebuie să fii mîndru. Să fii mîndru, chiar dacă niște tâmpiți au contract pe viață cu centrul de fier vechi…

La muzeu n-am fost. Muzeele noastre încă le simt ca pe niște cavouri, nu temple.Nu le suport decât cu greutate.

Într-una din zilele acestei veri, mergeți acolo. O să vă placă.