Alegerea unui președinte socialist pro-rus peste Prut, coroborată cu virajul roșu de la Sofia, confirmă cele mai sumbre previziuni pentru viitorul României și al românilor din matrice (de dincoace și de dincolo de Prut).
Dincolo de infirmitățile care au dus la alterarea votului pro-european peste Prut (amestecul cinic al Moscovei prin război informațional/hibrid și circulația veselă a autocarelor de votanți transnistreni exact în raioanele încă populate de buletine de vot, derapajele de construcție electorală, limitarea anticonstituțională a dreptului de vot în cel puțin 14 secții din diaspora, manipularea electorală cu mesaje rudimentare, scrise la estul Basarabiei – precum interzicerea prin decret a unionismului), una din principalele cauze de fond ale suspendării proiectului european la Chișinău, în marja acestui scrutin, o reprezintă falimentul politicilor românești în Basarabia.
Clasa politică din România, în marea ei majoritate, în mod special liderii care au generat și implementat aceste politici după 1989, este responsabilă într-o măsură uriașă pentru degradarea vectorului pro-românesc și pro-european de peste Prut. Știu foarte bine o parte a cauzelor obiective ale acestui eșec, legate strict de mafia politică din Basarabia, de clanurile infracționale, de discreditarea ideii europene prin corupție și mafiotism etc. În momentul de față, dincolo de decupajul politic tern și trist de la Chișinău, ne interesează în mod prioritar de ce Bucureștiul a ales, de aproape 30 de ani, să asiste cinic și rece la drama rerusificării / pierderii / înstrăinării Basarabiei.
Aici suntem la o sută de ani de la Marea Unire: la București, falimentari în politicile de sprijin pentru Basarabia; la Chișinău, robi ai unor producte ideologice roșii, barbare în raport cu norma europeană (nostalgia pentru pâinea de 16 copeici și rachiul de o rublă a decis alegerea lui Dodon).
Ce vom avea după încercuirea socialistă a României, finalizată duminică?
Furtunile politice de care vorbeam vor lovi în mod sistemic și atipic România.
Nu se va mai putea construi un proiect politic riguros 100 de ani de la Marea Unire, în absența condițiilor minime pentru derularea acestui proiect în parteneriat cu instituțiile statale din Basarabia. Mai mult, orice trimitere la proiectul centenar, firească și inevitabilă, chiar obligatorie, care va exista în România până în 2018 și, inerțial, după 2018, va provoca reacții vituperante la nivelul Președinției R. Moldova. O cortină de fier va izola din nou Chișinăul de București. Proiectul centenar va fi sabotat cu zel pe o geografie extinsă, de la Budapesta la Chișinău.
Simt nevoia de a sublinia, pentru claritate, că miza strategică a proiectului Centenar nu este reunificarea provinciilor istorice cu Țara, ci consolidarea sentimentului național în termeni care să securizeze un viitor mai bun pentru copiii noștri, în toate provinciile locuite de români.
Nu sunt semne că la București există bărbați de stat dispuși să își sacrifice liniștea lor politică pentru inițiative curajoase și pragmatice, în numele României, al trecutului și viitorului ei. Sigur, va exista, în următorii doi ani, o agendă retorică internă a clasei politice de la București privind Basarabia, Marea Unire etc, care va mima o solidaritate sensibilă, însă agenda va fi una stridentă și ipocrită, calculată pe baza unor interese cinice de grup.
Situația politică și de securitate din ce în ce mai tensionată din jurul României – din estul acesteia și din extinderile roșii de la vest și sud – va face din ce în ce mai importantă remodelarea clasei politice autohtone, construirea uneia responsabile, înțelepte, curajoase, pragmatice.
Nu nutresc iluzia că alegerile parlamentare din decembrie 2016 vor genera un plus de maturitate politică la nivelul decidenților de la București. Pe listele de partid coexistă, ca de obicei, figurile solide și responsabile cu parveniții de profesie. Încă nu sunt premise, nici măcar minime, pentru ca elitele administrative și politice din România să gândească un proiect responsabil pentru viitorul copiilor noștri. Cu atât mai puțin unul pentru românii din vecinătate, unde proiectele vitale cer celeritate și curaj.
Este nevoie ca interesul pentru securitate al decidenților de la București să dubleze grija pentru domenii sensibile precum educația și sănătatea. Este nevoie de politici publice coerente care să consolideze capabilitățile de apărare ale României, în mod individual și colectiv. Mai mult, este nevoie de campanii interne de responsabilizare a românilor față de teme ce nu aduc capital electoral, precum securitatea și politica externă: dacă politicile securitare se vor derula fără consens sau parteneriat cu societatea civilă, efectul acestor politici va fi contrar – vor duce la decredibilizarea și dezangajarea românilor, tipice pentru proiectele promovate în mod analfabet.
Înconjurată de simpatii și nostalgii rusești, de la est la vest, de la nord la sud, România este, de duminică, o enclavă politică.
Sunt sigur că numeroase teze pro-rusești, aparent naive, care au în spate instituții străine acestei țări, vor încerca și în continuare să destrame liniștea non-rusească de la București. De aceea este nevoie în România de o clasă politică responsabilă, dar și de o societate civilă atentă – pentru ca aceste teze să nu ne distrugă enclava.
Ca de obicei, profeții pragmatici (fricoși) de pe Dâmbovița vor sugera că orice politică activă sau curajoasă a Bucureștiului față de Basarabia poate provoca, aici, acum, cataclisme. Pe fondul acestei frici, pe care o cunoaștem, pierderea Barasabiei, divorțul ei definitiv de valorile care definesc spațiul european, se va produce.
Vom avea și profeți ai steagului ridicat, care pot perverti cu bune intenții cauze nobile. Sarcina statului (respectiv, a bărbaților de stat pe care spuneam că nu îi văd) este să împace dimensiunea curajoasă cu cea pragmatică și să le folosească înțelept pe amândouă atât pentru supraviețuirea administrativă, politică și democratică a României, cât și pentru păstrarea în matrice a românilor de la Chișinău și Cernăuți.
Nu avem nevoie de apatii și de îngheț în numele unei pragmatici a fricii. Dimpotrivă, avem nevoie de proiecte și inițiative politice de amplitudine, avem nevoie de joc politic exemplar în est, avem nevoie de implicare și curaj, avem nevoie de o politică externă activă și responsabilă, deopotrivă pragmatică și curajoasă. Avem nevoie de logici de construcție lucide și curajoase care să se combine, nu de unele care se exclud.
Deocamdată, în acest noiembrie, rugile către Dumnezeu din bisericile rusești au ecou în ceruri, iar Dumnezeu este Bog. Alegerea unui președinte american imprevizibil, neatent la geopolitici, combinate cu noi președinți filoruși la Sofia și Chișinău, sunt finalul unui proiect politic construit cu multă celeritate în laboratoarele Liubliankăi. Deocamdată, în acest noiembrie, Dumnezeu e Bog.
Nu o Catedrală a Neamului îl poate aduce pe Dumnezeu înapoi în România și în estul trist al Europei, ci proiectele politice curajoase, responsabile, strategice.
Trebuie să ne înarmăm cu lucididate și răbdare pentru tot ce poate fi mai tragic. Nu avem multe motive de optimism, chiar dacă știm că și bunul Homer mai moțăie câteodată.
Totuși, cel puțin două motive există: un lider politic de mare amplitudine la Chișinău (Maia Sandu) și o pasiune mistuitoare pentru românii basarabeni din Europa de a-și salva țara. Pe aceste fundamente, Bucureștiul trebuie să construiască. Acum.
