Lumea e a mea, în regia lui Nicolae Constantin Tănase, a avut premiera mondială la TIFF 2015. Mai mult de atât, a și câștigat Premiul de debut la Zilele Filmului Românesc. Apoi a urmat Mențiunea specială a juriului în competiția East of the West la Festivalul Karlovy Vary și Trofeul Anonimul International Independent Film Festival. Asta așa, ca să ne înțelegem de la început că nu este doar un alt film românesc.
Povestea filmului vine din partea scenaristei Raluca Mănescu, un scenariu care în faza incipientă era lucrare de licență. Pe scurt, Lumea e a mea este o poveste intimă care expune într-o manieră sinceră și uneori extrem de dură procesul de maturizare prin care trec adolescenții în peisajul românesc din 2015.
26 zile, aproape 200.000 dolari, la mare, la soare, și trei fetițe pepițe. Una dintre ele în prim plan flutură degetul mijlociu în aer la greu și în film și pe poster. Genial! Așa se vinde un film. Independent făcut, bineînțeles. Fără ajutor de la CNC. Dar despre buba asta chiar nu vreau să mai amintesc nimic altceva. Am sosit în haine de gală la premiera Lumea e a mea doar ca să văd un minunat film deghizat în straie de film social despre crunta realitate cotidiană a vieții unei fete și ale sale dorințe, vise și alegeri cu avânt tineresc.
It’s a hard knock life for Larisa, personajul interpretat de Ana Maria Guran aflată la prima apariție nu doar pe marele ecran, ci pe orice ecran, de orice dimensiune. Larisa este o Monalisa de cartier, coioasă și tupeistă cu aspirații aferente vârstei. Își face selfie-uri, se înregistrează în cabina de probă de la Mall, sparge bani și caută popularitate pe Facebook și Youtube. Copilul problemă atrage conflicte peste tot. Acasă, la școală și în dragoste. Se crede îndrăgostită și nimeni și nimic n-o poate convinge invers. Nici măcar ea însăși. Multe din cugetările și destăinuirile sale sunt pe alocuri comice, rizibile și aparțin unei imaginațiuni total dezordonată și delirantă. Devin fan Ana Maria Guran după scurt timp de la începerea filmului. Și asta numai după câteva simple cadre în care privirile ei străpung pânza ecranului din față mea … și atunci mă lovește: copila asta are nici 17 ani aici. Eu la 17 ani nu știam pe ce lume trăiesc. Ana are niște momente grele în film, dar trece prin ele și le joacă cu fruntea sus. Prima mea reacție este un categoric no way!, apoi ajung la invidie, tot timpul mestecând în mintea mea un ”De unde atâta talent ? De unde atâta spontaneitate și naturalețe în expresivitatea fetii ăsteia ?”. Dar subit, fără nici o avertizare, ca un val CGI care inundă străzile Constanței, privind-o jucând ating acel peak de admirație. Și îmi amintesc iar: până atunci nu mai jucase în nimic. Bravo, Ana! Mă bucur să văd un rol feminin așa puternic și așa minunat conturat într-o producție românească.
Singurul pumn în stomac pe care fata asta putea să îl mai primească de la lumea asta a ei era o sarcină. Dar Lumea e a mea nu este Juno. Fătuca asta trece prin multe. Este azvârlită, înjurată, lovită, bruscată, trântită, amenințată și chiar violată … Binenteles că personajul clachează, dar nu și această young and restless Larisa. Lumea e a ei, dar viața îi dă câteva câteva șuturi și palme morale și când ai impresia că o să se prăbușească, fata asta încă mai duce. Îmi place să văd o fată care duce în spate un film întreg și mai trage după ea câteva prestații actoricești memorabile din partea lui Florin Hrițcu, Ana Vătămanu și în special Oana Rusu, pe care am simpatizat-o instant.
Cât despre povestea în sine, nu pot să spun decât că, asemeni personajelor filmului, e foarte ușor să judecăm din două, trei priviri și să etichetăm gratuit. Filmul nu arată cu degetul, nu dă vina pe nimeni. Ceea ce oferă este una bucată poveste cu oameni și trăirile lor în raport cu familia, prietenii și prima dragoste sau iluzia primei iubiri. O poveste cu și despre oameni care ascund în suflet tot soiul de drame și tragedii insesizabile, invizibile ochiului liber, sub un înveliș aici kitchos, o armură considerată clișeică și cu nimic mai specială decât a oricui altcuiva.
Într-o țară în care promovarea de filme este cât se poate de stearpă, Lumea e a mea vine cu o campanie ca o cupă de șampanie, spumoasă aș putea spune, aproape emoționantă și incredibil de smart. Mizând mult de tot pe mediul online, acolo unde rezidă tinerețea in bulk, Lumea e a mea riscă să placă chiar și altor categorii de spectatori, altele decât hoardele de adolescenți care sincer sper că vor îmbrățișa acest film ca pe o ocazie specială de a-și trasa o schemă mentală care să ajute la o mai facilă gestionare al acelui mare flux de hormoni tipic vârstei și care, de multe ori, generează decizii și alegeri certate grav cu logica. În mare parte, îmi permit să spun că acest film este un scurt ghid îndrumător al adolescentului de azi, un manual de căpătâi cu o importantă lecție de educație sexuală.
Pe regizorul Nicolae Constantin Tănase, zis Nae, îl semi-cunosc de pe vremea când încă plăteam bani la sala de internet să petrec timp pe forumul Cinemagia să comentez pe seama filmelor. Nae a fost premiat pentru scurtmetrajul Blu la Festivalul de Film Transilvania, în 2012, și premiat și pentru Best International Short Film în Portugalia. Pentru Blu au urmat încă două premii, Gopo și Premiul “Tanără Speranță”. Am apreciat toate trucurile regizorale utilizate de Nae in film, în special alegerea apei că tematică recurentă purificatoare ce inundă ecranul, se scurge până la baza rădăcinii personajului principal și anunță sosirea iminentă a unei noi lecții dure de viață, declanșând totodată un proces congruent și transparent de creștere și evoluție, de multe ori în cel mai cumplit mod cu putință. Iar pentru debutul său în lungmetraj pe Nae nu pot decât să îl super-felicit pentru un job fantastically well done și să îi urez mult succes în continuare.
Deci, nu mai stați pe gânduri și pe rânduri. Mergeți pe încredere și haideți să încurajăm și să sprijinim mai mult cinematograful independent. Lumea e a mea rulează în prezent în cinematografele din România.