Ultimul Bond este extrem de blond. Spectre tot țintește și nimic nu nimerește. Niciodată, nici măcar spectatorul, în cazul de față eu, sosit la cinematograf entuziasmat, aprins peste măsură, până la paroxism, pentru un 007 care este dat la minim, cu zero inspirație, zero originalitate și zero inteligență.
Al patrulea Bond al lui Daniel Craig ne oferă o ocazie aparte să privim puțin înapoi, să examinăm la cald trecutul unei francize care s-a ciocnit cu multe ups and downs-uri de-a lungul istoriei sale cinematografice. Dacă ultimele trei Bond-uri ne-au condus aici, atunci înseamnă că am fost ademeniți ca niște proști, iar accidentul prin care Spectre alunecă în prăpastia cinematografului derizoriu fără șansa de a izbuti cumva și de a găsi o cale de ieșire, este una deloc previzibilă sau dureroasă, dar în schimb teribil de plictisitoare. Mega plictisit și supra saturat este și Daniel Craig, care mai nou, în interviuri, are zero reticențe în a mărturisi că acest personaj nu-i mai gâdilă interesul și mai degrabă și-ar tăia venele cu drujba decât să mai facă încă un film cu James Bond. Şi asta se vede foarte reliefat în jocul său mascat și deghizat cu acel aer de Bond coolness, marcat, accentuat și extrem de forțat de numeroasele cadre în care defilează în costume cambrate de Tom Ford, purtând paltoane, ceasuri și ochelari de la toate casele de modă high-end.
Spectre marchează cea de-a doua contribuție a lui Daniel Craig cu a sa zeamă creativă la povestea filmului. Aș vrea să vă zic că e zeama care are gust de martini cu vodcă, din păcate too much shaken and too much stirred, și diluată cu praf în ochi. Așadar, Craig și ai lui producători, s-au apucat și au dat iama în sacul cu clasice ca să pregătească cina cea de taină a lui James Bond. Au scormonit gunoiul mental al unei francize ca să cloneze experiențele trecute într-un organism care suferă vizibil de insuficiență creativă. Rezultatul este o balegă amestecată cu paie care servesc drept așternut pentru un scenariu întrebuințat ca îngrășământ organic cinematografic. Pute a incompetență scenaristică și nu numai.
Scoase de la naftalină sunt multe elemente nostalgice care au definit seria Bond și care au dus-o la rangul de cult-classic. S-au șters de praf, s-au lustruit și li s-a oferit o nouă strălucire. Degeaba dacă fiecare vechi bibelou în parte necesită finisare. Multe elemente din Spectre alcătuiesc o versiune lacunară a ceea ce ar fi putut ajunge în variantă finală. Adevărul este că te poți lipsi de toate. Pot fi aruncate cu calm la gunoi.
Why did you come here ? I came here to kill you! Oh Mr. Bond, I thought you came here to die! Până să ajung să mă bucur că unul dintre cei mai apetisanți antagoniști din vechia serie s-a întors din morți, în persoana lui Christoph Waltz, filmul devine cumplit, greu de urmărit, dezamăgind pe multiple și numeroase planuri, până în acel punct în care bucuria este călcată în picioare fără șansa producerii unei simple scântei. Nici urmă de flamă. Waltz se îmbracă și de data asta în straie de păcălici, livrând replici intonate de un clovn setat la nivelul „MEDIU”. Planul lui gen Skynet, nu este prea malefic, dar își face culcuș în epoca digitală, sub forma unui program de supraveghere care i-ar oferi toate informațiile necesare pentru a controla lumea. Neinspirat, deloc amenințător și 0% înfricoșător.
Şi dacă tot vorbim despre extravagantul univers al lui James Bond, ar trebui să discutăm şi despre faimoasele Bond girls. Scriitorii au creionat două personaje neinteresante cu o arhitectură aproape uitabilă dacă, spre exemplu, Monica Bellucci n-ar fi apărut în corset şi portjartiere. Portjartiere, da ? Aţi citit bine, dar voi mai scrie o dată: portjartiere. Nu pot să îmi dau seama dacă prezenţa Monicăi este un plus sau un minus al filmului. Nici măcar episodic nu este rolul Monicăi. Redusă la status de cameo, această Bond Woman, nici decum Bond Girl, nu oferă niciun fel de substrat sau vreun ţesut conjunctiv care să creeze măcar o punte cu povestea filmului. Apare şi dispare. Şi se dezbracă. Atâta face şi ea, lăsând loc vacant pentru Léa Seydoux, care nu pare să îşi găsească un loc memorabil în rândul femeilor exotice care s-au perindat glorios prin această franciză. O franţuzoaică fâstâcită care se da rotundă prin colţuri şi vrea să pară că are venă şi suficient IQ cât regretabila Vesper Lynd (Eva Green), dar se împiedică penibil şi intenţionat şi nimereşte îndragostită lulea în poala mașinaţiilor erotice ale lui James Bond. Nu este vina ei dacă scenariul o sabotează, o aruncă peste bord şi este lăsată să plutească în derivă, fără nici măcar un colac de salvare.
Chiar dacă întregul film n-ar fi suferit de paraplegie artistică, inteligența mi-ar fi fost insultată în totalitate de acele odioase trei minute contra cronometru din confruntarea finală, acel punct aparent culminant, deloc fulminant, foarte ridicol și extrem de greșit, chiar și pentru un film cu agentul 007. Şi în tot acel timp, priveam marele ecran și mă gândeam câtă curățenie s-ar fi putut face în aglomerația asta insalubră, în mormanul ăsta de gunoi filmic. Dacă singurele argumente pentru un film cu James Bond relativ bun se opresc în zona marketingului, acolo unde siglele de fashion preiau comanda acestei nave parțial scufundată, este clar că neajunsurile filmului au depășit de mult aria evidentului. Colac peste pupăză, târziu am sesizat, dar apoi m-am amuzat că nici măcar peisajele nu m-au lăsat cu gura căscată. Filmul în schimb, cu pronunțate proprietăți anestezice, m-a făcut tot timpul să casc de somn şi plictis.
Good Night Mr. Bond! I expect you to die this time!