De ce adesea eşti înclinat să dai curs nervilor şi frustrărilor în loc să le ştergi din minte şi din suflet şi să priveşti optimist înainte? Întreb pentru că asta mi s-a întâmplat şi mie. M-am pus pe scris impresii de la protestul de duminică şi am căzut în plasa „de ce”-urilor şi a „nu”-urilor revoltate şi sarcastice la adresa unora şi altora. L-am terminat… şi am trecut la o filă albă. Ahhh, iar am început cu „de ce”…!
Protestul nostru a fost frumos. Mic şi frumos. A fost, din nou, rezistenţa constănţeană la indiferenţă. Cu copii care au desenat pancarte, cu voci limpezi care au ieşit timid la microfon dar şi-au găsit curajul în zecile de zâmbete din faţa lor. Şi au vorbit. Au vorbit despre România şi iubirea de ţară, despre proiectele dezastruoase care ameninţă locul în care trăim, despre ce înseamnă exploatarea Roşia Montană – în special proiectul de lege, dar fără-de-lege, făcut să vină mănuşă unei companii private care a dat bani cu nemiluita în stânga şi-n dreapta pentru ca Legea să fie în legea lor (Andrei, voluntar de profesie). Despre exploatarea gazelor de şist care ne pândeşte pe noi, constănţenii, pentru că Chevron şi-a instalat firma de prospecţiuni la Venus şi sunt pe cale să înceapă dinamitarea solului, urmând ca apoi să-i introducă în măruntaie mii de tone de litri de apă (scoasă tot din pământul dobrogean, moca) amestecată cu un cocktail de cca 300 de chimicale. Sau mai multe, depinde de structura rocilor. Melanj care în scurt timp îşi va găsi drumul spre pânza freatică, contaminând-o. Şi, o dată cu ea şi pe noi (Dana, chimist). S-a discutat despre „Gasland”, documentarul care arată dezastrul de după o astfel de exploatare (este pe net cu subtitrare în română). Şi s-a subliniat faptul că nici explorarea nu e diferită, ci presupune aceleaşi metode. S-a căutat un răspuns la întrebarea „de ce toate astea?”. Dar nu s-a găsit niciunul moral sau legal. Locurile de muncă sunt praf în ochi – pentru români vor fi doar câteva. Independenţa energetică – este mai mult decât praf, sunt ditamai bolovanii aruncaţi în ochii noştri. S-a demonstrat până acum, că, deşi avem eoliene, care produc o groază de energie, preţul la curent a crescut – se poate vedea cu ochiul liber pe factura de curent. Iar producătorii de energie verde sunt nevoiţi să o … arunce , că e în plus. Iar dacă aşa stau lucrurile, cum de poate crede cineva baliverne precum independenţa energetică când e vorba de gaze de şist? Am spus-o de zeci de ori – se schimbă doar dealerul. Şi cum gazele astea nu-s tocmai ieftin de exploatat, probabil preţul va fi şi mai mare. (Oricum România, mai exact românii, trebuie să plătească orice fel de energie la preţul UE. Spre asta se tinde. Aşa că indiferent cât de prolifică ar fi ţara asta în energii convenţionale sau mai puţin convenţionale, noi, românii, nu vom simţi decât cum creşte preţul şi cum ni se subţiază portofelul, că da, se poate subţia mai mult de atât.) Iar puţinii bani pe care-i va obţine statul român din prea-discutatele redevenţe, se vor scurge iar prin diverse mişculaţii, după obiceiul ultimilor 23 de ani.
După ce toate astea au fost expuse nu s-a strigat cu „huo!”, cum poate ar fi fost de aşteptat, ci doar sloganurile pro – , deja cunoscute. Pro-unire, pro-salvare, pro-natura, pro-apă, pro-cultură… pro-România. Ahhh, da… şi pro-informare la pachet cu pro-păsare!
Pentru că trebuie să credem că toate astea se vor termina înainte de a începe. Să credem că putem avea o viaţă curată în România. Că putem avea o viaţă…
De ce să nu recunosc, au fost şi pancarte despre „vânzători de ţară”, „trădători” şi „corupţi”, dar în ţara asta, cuvintele astea nu mai au de mult o conotaţie negativă. Sunt termeni fireşti.
Şi s-a mai vorbit despre ceva… despre copii. Despre copii ca viitor şi despre copii cu viitorul în altă parte, din cauza… cuvintelor de pe pancarte. Ne-am întristat la speech-ul unei doamne (Maria, profesor), care a citit o scriere – a ei – impresionantă. Despre cum îţi iau încet totul: pădurile, apele, petrolul, gazele, aurul şi…copiii. Da, copiii care, nemaigăsindu-şi rost aici, îl caută în altă parte. Iar părinţii rămân, plini de dor, să aştepte…
Ne-a readus zâmbetul pe buze, şi speranţa, un om cu o pancartă ce nu mai are nevoie de comentarii. Ce este Romînia dacă-i amesteci puţin literele? „ROMÎNIA. OM ÎN RAI”
PS: Livia cu cei doi copii (mici) ai ei, unul în braţe şi unul de mână, şi cu un zâmbet larg pe faţă, şi-a adunat curajul (nu e uşor să vorbeşti în public, v-o spune una căreia i se înmoaie picioarele şi i se topesc gândurile în faţa unei mulţimi) pentru a face o destăinuire. „Acum câteva săptămâni, stând în faţa calculatorului, credeam că sunt singură. Acum sunt foarte fericită că nu sunt! Uniţi, prin bunătatea noastră, vom pune roţile în mişcare. Faptul că noi suntem aici îi va face şi pe alţii să fie mai deschişi, mai plini de curaj. Uniţi salvăm, credeţi-mă!”
