Foto: Dan Ștefan-Iorga

„Ne-am adunat câţiva de data asta! Suntem mai mulţi!”, observă Marian cu un fluierat admirativ trăgându-şi sufletul. Cum a terminat munca a alergat spre harta arheologică de lângă zidurile Cetăţii Tomis, locul de întâlnire al protestatarilor solidari cu Roşia Montană, cu Certej, Baia Mare, Bârlad… solidari cu România.

Când a ajuns el, ploaia se oprise. Ca un făcut, la fel ca duminică, şi miercuri norii au prins a se scutura taman la începutul protestului. În mica piaţetă de sub hartă se adunaseră cu mic, cu mare vreo 150 de constănţeni, care călări pe ziduri, care pe biciclete, sau pe trotinete, care pe jos, în fund, ca-n Bucureşti. Cu steaguri, cu pancarte, cu foi volante, fiecare şi-a adus mesajul cu el, tipărit sau desenat.

Sentimentul acela….

Am căutat şi eu sentimentul ăla despre care am tot citit în relatările de la protestele din Bucureşti şi Cluj. Sentimentul acela care transcede din pozele care bântuie pe internet. Cel pe care l-am avut când am văzut o alăturarea inspirată a două pancarte: „Neam săturat” (ianuarie 2012) şi „Neam unit” (septembrie 2013). Sentimentul acela care trece prin toţi electrizându-i şi conştientizându-i că unul e mulţimea. Că gândul unuia e al tuturor iar inima-ţi iese din piept devenind inima mulţimii, sau poate că e invers, şi toate inimile încep să bată în pieptul tău…

Dar mulţimea noastră nu se compară cu cea din Bucureşti sau Cluj. E mult mai mică. Şi din cauza asta asupra noastră, pluteşte sâcâitor sentimentul amărui al ruşinii. Că noi, constănţenii, suntem atât de dispersaţi şi rătăciţi că ne aduc laolaltă doar pâinea şi circul…L-am găsit totuşi, sporadic, în câteva momente, când vocea unuia a fost vocea tuturor. Un astfel de moment a fost cel în care maestrul Harry Tavitian, Cetăţeanul nostru de Onoare, prezent la protest şi chemat în faţa microfonului a spus doar atât: „Sunt aici din trei considerente: de mediu, de cultură şi politic. Un întreg popor este umilit şi nu vreau să mă număr printre cei umiliţi! Să stăm cu faţa la viaţă, nu la moarte!” Atunci s-a simţit fiorul care a străbătut toate sufletele. Iar pet-urile au început a izbi pământul. Nu cu furie, ci cu bucurie. Cu recunoştinţă pentru acest sentiment de uniune, atât de intens căutat în ultimul timp.

A mai ieşit în faţă să-şi strige crezul o mamă din Costineşti, cel aflat în pericol eminent de fracturare pentru gazele de şist despre care ni se servesc relaxat minciuni, cu o conştiinţă flască. (Cum că de ele ar depinde independenţa energetică a României! Păi cum aşa, nu vor fi ale americanilor? Adică schimbăm furnizorul. Şi atunci, unde-i independenţa?) Mama, Maria Ciocârlan pe numele ei, după ce ne-a povestit cum simţul civic al băiatului ei a scos-o în stradă să-l apere, a strigat cu patimă în microfon, vrând parcă s-o audă toată ţara şi toată lumea: „Nu otrăviţi apa copiilor noştri! Nu otrăviţi apa fiului meu!”

„Sunt un frate tânăr care crede în dreptate…”

Paul Iurea – Vama Verde – a venit direct din Piaţa Universităţii unde până acum a fost prezent în fiecare seară. Şi-a luat boxa, laptopul şi microfonul şi a venit în Constanţa pentru că-i pasă. Şi ar vrea şi el să le pese şi celorlalţi.„CONSTANŢA, TREZEŞTE-TEEEE!”. „Dacă fiecare din cei prezenţi aici ar veni cu un prieten la protestul următor (duminică, 15 septembrie), dintr-o dată am fi mult mai mulţi. Că noi ieşim pentru viaţa noastră!”

Baricada Verde cei care au organizat protestul, i-au lăsat frâiele lui Paul Iurea şi el l-a condus muzical timp de 3 ore. „Ploaia care va veni, le va potopi pe toate”, „Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…”, „Nu ne-am născut în locul potrivit”, „Perfeeect, fără tiiine…”, iar pet-urile, vuvuzelele, ligheanele au ţinut ritmul oprind din drum trecătorii, ridicând călătorii din autobuze şi lipindu-i de gemuri, antrenând claxoanele maşinilor care treceau pe Bulevardul Ferdinand.

Om fi noi puţini, dar între noi sunt oameni surprinzători. Dana, de exemplu, pe care am văzut-o şi la celelalte proteste pentru că poartă un tricou pe care nu-l poţi trece cu vederea. „Ia mâna de pe şistul meu!” e mesajul tăios, dar amuzant al femeii, iar mesaje mai are, şi le împarte cu toată inima. A cumpărat câţiva metri de panglică tricoloră, a tăiat-o în bucăţi şi a împărţit cu dărnicie steagul României tuturor celor care l-am vrut. La pachet cu boldurile cu care să fie prins în piept. Apoi, din aceeaşi traistă plină de surprize a mai scos nişte insigne cu schela interzisă a gazelor de şist şi abţibiduri de lipit pe maşină. Toate făcute pe banii ei. Că deh, Soroş n-a reuşit să ajungă până la ea.

Printre muzici şi scandări i-am văzut pe zidul vechii cetăţii pe cei doi copilaşi, frate şi soră, de la marşul de duminică. Îşi ţineau fiecare în mânuţe opera lui. „Am desenat mai întâi cu abastru, galben şi apoi roşu. Şi mama mi-a schis aici”, îmi explică peltic Elena, ţinând strâns între mânuţe tricolorul desenat de ea peste care mama îi scrisese mesajul „România nu e de vânzare!”. Frăţiorul ei cu un an mai mare, înjghebase un peisaj cu munţi şi câmpii verzi traversate de un râu roşu din hârtie lucioasă. Eu asta am înţeles. „A folosit ce a rămas după ce am lucrat împreună la pancarta asta”, zâmbeşte mama lor, Livia. Şi pancarta ei (a lor, de fapt) e răscolitoare „Roşia nu e locală. (Otrava) Trădarea e naţională. De-acceptaţi cianură-n ţară, aduceţi doctorii de-afară!”.

Livia este o altă persoană în antiteză cu tot ce înseamnă pasivitate pe subiectul ăsta. A venit la protest tocmai din Mihail Kogălniceanu (comună la app 25 km de Constanţa). Nu e chiar departe, e adevărat. Dar nici aproape. Şi nu a venit cu maşina personală, ci cu autobuzul. Şi cu doi copii. Mici. La plecare a vrut să-mi lase pancarta ei, să n-o mai care prin autobuz, dar n-a putut că n-au fost copiii de acord. E munca lor, mândria lor. Au plecat înainte de a se termina protestul pentru că pierdeau ultima maşină spre Mihail Kogălniceanu.

Proba de păsare

Când a aflat că legea aia aberantă prin care statul ne lăsa la pofta unei companii a fost trimisă în Parlament spre aprobare, n-a mai stat pe gânduri şi s-a apucat de scris. Scrisori către parlamentari. 230 de e-mailuri pentru 211 parlamentari (pentru unii a găsit mai multe adrese). Din acestea 56 s-au întors înapoi (căsuţe pline sau adrese inexistente).

A primit până acum patru răspunsuri. Unul dintre ele chiar aseară, după protest. „M-a impresionat mailul dvs. Nu este la fel cu miile pe care le-am primit. Eu nu voi vota politic, nu vă gândiţi că dacă premierul a putut fi dual, cei din Parlament pot fi la fel. El şi-a permis sa dea un vot dual, să impresioneze, dar cei subordonaţi lui vor da un vot la comandă!!! Am pus şi voi pune întrebări în continuare legat de acest subiect. Vă mulţumesc pentru informare! Cu respect, Deputat Grecea Maria.”

I-au mai răspuns deputatul Ioan Munteanu care a asigurat-o că nu va vota legea, deoarece aceasta e opinia domniei sale încă dinainte de declanşarea protestelor, şi deputatul Dalca Ştefan. “Vă mulţumesc pentru email şi vă asigur că în ceea ce priveşte acest proiect din punctul meu de vedere se poate exploata şi cu altfel de metode, fără folosirea de cianuri deci fără poluarea solului şi a pânzei freatice. Exploatarea în sistem de galerii, fără a distruge munţii şi cu un alt procent de participaţiune a statului roman, respectiv cu o redevenţă corectă în nici un caz de 6%. Aştept orice informatie de la d-voastră care poate ajuta în luarea unei decizii în cunoştinţă de cauză. Mulţumesc!”. Iar echipa Aureliei Cristea a invitat-o la dezbateri la Cluj.

După cum spuneam mai acum câteva zile: puţini, da’ buni!