Am povestit deja, în altă parte, despre strania senzaţie pe care mi-au dat-o, în trenul dinspre Buzău spre Constanţa, cele douăsprezece ţigănci tinere, frumuşele, care au urcat parcă direct din noapte, şi s-au aşezat împrejurul meu, sporovăind vesele într-un dialect pe care nu reuşeam deloc să-l identific – în orice caz, nu semăna cu sonorităţile ştiute de mine. Portul lor era distinct, aveau fuste strânse pe corp, nu din acelea înfoiate, cumva de nuntă, chiar dacă sclipicioase. Din cauza gerului, însă, îşi luaseră geci groase – combinaţia fatală. Le-am şi denumit, mai apoi, „ţigănci mirosind a ger”, şi după, într-un scurt poem, „cele douăsprezece iele din Făurei”. Am intrat în vorbă cu ele, ştiau perfect româneşte, fără acel inevitabil accent gâjâit. Le-am întrebat ce limbă vorbesc. Erau ţigănci căldărare. Multă vreme nu mi-am dat seama de ce mi-au transmis, cumva, o stare de prospeţime, de evadare din real. Până astăzi de dimineaţă.

Mă gândeam, în faţa bradului pe care-l văd din fereastră (micul meu obicei matinal – când mai zăresc şi câte-o pisică căţărându-se în brad, sunt aproape fericit, iar când nu, vreme de câteva zile, devin deprimat) – mă gândeam, deci, cum să-l prezint pe următorul invitat al Atelierelor Revistei Tomis (ştie el care-i), săptămâna aceasta. Cum să-l prezint dintr-o perspectivă literară, adică – că, altfel, nu mai are nevoie de prezentare. Mi-am adus aminte că organiza, cu câţiva ani în urmă, nişte evenimente culturale prin cafenele, grupate sub un titlu care, însă, în mod inexplicabil, nu-mi mai venea în minte. Deşi participasem eu însumi la câteva dintre ele – îmi aminteam şi unde, cu aproximaţie când – dar cum se chemau? Am scotocit, am tot scotocit prin memorie, părea ceva legat de-o expresie celebră din Caragiale, dar care? Căldură!

Pe loc, mi-am dat seama de cauzele blocajului. Am verificat, febril: căldare vine din latinescul caldare – iar căldură din latinescul caldura. Este evident că cele două au etimologie comună, probabil dintr-un participiu. Căci ce facem într-o căldare? Încălzim. Şi, cum se face o căldare? Încălzind, până la roşu, fierul, topindu-l şi apoi dându-i o formă. M-am gândit şi la cartea lui Mircea Eliade, Forgerons et Alchimistes („Făurari şi alchimişti”), care descrie procedeul, magic în sine, al topirii metalului – şi investitura pe care-o presupunea. Făurarii erau nişte meşteri, la propriu. Şi, fireşte, m-am gândit şi la locul unde urcaseră ţigăncile căldărare, douăsprezece la număr: Făurei, târgul făurarilor, adică. Apoi, la uzinele Faur, fostele IMGB („Întreprinderile de Maşini Grele Bucureşti”), înfiinţate în anii 1920 de către Malaxa, şi vândute în 1998 către norvegieni pentru 1 dolar! M-am gândit la cum am decăzut toţi – şi de ce nu reuşim să ne amintim. Trebuie să urce douăsprezece iele-ţigănci în tren, mândre, vesele, făurare, pentru a înţelege.