Moţăiam într-o librărie, în căutarea unor capse, când am dat peste acest volum al lui Ion Pop, la secţiunea „noutăţi editoriale”, pe care l-am şi cumpărat imediat. Sincer, nici nu ştiam că universitarul şi criticul Ion Pop scrie şi  poezie. Dar ce poezie! Senzaţia pe loc a fost că sunt într-o atmosferă de ultimă generaţie, „fracturistă”, „douămiistă”, şi tot aşa. Dublată de inserţii intertextuale pe care, cu siguranţă, numai un degustător de literatură le mai poate, ca să spunem, degusta. Avem de-a face, de-a dreptul, cu un volum excepţional scris de-un critic excepţional. Nu am nimic de câştigat din această afirmaţie. Pe Ion Pop l-am întâlnit doar o dată, la un colocviu despre Paul Celan, organizat la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti. A rămas să colaborăm pentru o viitoare revistă dedicată avangardei româneşti. N-am colaborat, din cauza lenei mele proverbiale. Prin urmare, nu dau şi nici nu iau ceva prin acest articol. Ceea ce mi se pare, ceea ce vreau să spun, este că avem puţine cărţi mari, dar foarte multe cărţi mici. În climatul actual, unde primesc şi citesc multe volume fără ca vreunul să mă impresioneze, altfel spus în cvasi-mediocritate, să intru într-o Casă a scării este un privilegiu.

Când Ion Pop vorbeşte despre „începuturi de cicatrici”, mă înfioară. Pe bune, nu glumesc. Peisajul este absolut dezolant, dar asumat până la ultimul punct. Într-un astfel de climat, nu avem decât de ales între a intra (sau a nu intra) în casă, poate chiar şi în casa scării, pentru a merge pe scară. Este un demers afirmativ care, paradoxal, nu se poate împlini decât dacă ne convingem, noi înşine, că echivalează cu o cedare. Altfel spus, nu putem urca scara dacă nu admitem că nu noi o urcăm, ci că suntem urcaţi. Suntem, cumva zis, încă cicatrizaţi.