Procedeul e simplu. Mai bine furi la grămadă, decât totul dintr-o dată. Încet, lent, imprevizibil. Furi şi fugi – nu te mai opreşte nimeni… Ştiţi episodul din Men in black, în care un extraterestru împărţea pensiile, cupoanele, ce-or mai fi fost – dintr-o maşinărie xerox. Ştiţi senzaţia de stupefacţie, de pe străzi, la vederea unei simple gângănii – care era extraterestră. Ştiţi cum, cu câteva zeci de ani în urmă, au încercat unii să ne păcălească, cu tot felul de bonuri, de fonduri. Pentru „liniştea noastră”. Cum încearcă, în continuare, să-o facă. Cum, schimbând o singură zecimală, din preţul tuturor celor vândute, te poţi îmbogăţi. Nu pe loc, dar pe viaţă. Asta se întâmplă acum: se modifică o virgulă, un paragraf, o literă de lege. Nu-i crimă. Litera aia de lege, însă, odată scoasă, deschide calea marilor şmecherii care urmează (era să spun „marile speranţe”, de la romanul lui Dickens, dar m-am abţinut). Nu-ţi dau în cap, nu te bat – dar este mai rău decât atât: fură sistematic. Socotisem, acum câteva zile, că numai dosarele pe care le are DNA-ul pe rol reprezintă cam jumătate din ceea ce mâncăm într-un an. Noi, cei 20 de milioane de români, sau câţi om mai fi rămas. E furtul secolului – ce zic? Al mileniului.
Dar nu – treaba nu funcţionează. Şi nu va funcţiona nicicând… Pentru că: una la mână – nu suntem chiar toţi proşti. Unii dintre noi suntem chiar pregătiţi, educaţi, la standarde înalte. Este o jignire directă, pentru cei care am ales să rămânem în România, un asemenea tratament. Niciodată nu ne va putea spune mustăciosul (născut în satul Gratia, din Teleorman – şi de aici, poate, şi obsesia cu graţierea – sau cu gratiile) – că greşim. Greşim în multe feluri, vedem lucrurile diferit. Dar nu vom accepta că negrul e alb. Ştim lucrurile astea, într-un mod atât de firesc, încât devine penibil să-l mai explicăm. Suntem generaţia crescută imediat după 1989. Am învăţat nuanţele, contururile, marginile democraţiei. Cel mai rău mediu posibil, în absenţa altuia mai bun – s-a mai zis. Avem drepturi. Dacă nu le folosim, asta nu-i dă „dreptul”, unui guvern, sau unei majorităţi parlamentare, să le încalce. Jucăm cu toţii după aceleaşi reguli, nu? Acum, s-a întâmplat exact invers – votul a fost deturnat înspre o idee care abia dacă apărea în programul de guvernare: cea a amnistiei. Care, să nu uităm, înseamnă uitare. De-aici amnezia. Lunar, îmi vin o grămadă de facturi care trebuie plătite – de ce să nu fiu şi eu amnistiat? Măcar o dată pe an, de ziua mea…
Să revenim: ordonanţele de urgenţă (care urgenţă?) dezincriminează abuzul în serviciu în limita a 200000 lei, adică vreo 45000 de euro. Altfel spus, dacă furi până-n 45000 de euro pe zi, eşti OK. Dacă o faci repetat, cum spuneam mai sus, luând câte-un bănuţ din toate tranzacţiile, poţi câştiga mai mult de 45000 pe zi – şi eşti, totuşi, OK. Dacă o faci zi de zi, câştigi 1642500 de euro pe an – de parcă ţi i-ar fi dat extraterestrul din Men in black. Perfect. Nu mă deranjează să te văd făcându-ţi vacanţele în Tahiti. Problema e – din ce bani furi? Nu cumva din ai noştri, din taxele şi impozitele pe care le achităm ca să-ţi plătim ţie avionul? Care ar trebui să fie pentru şcoli, spitale, poliţie, armată – în fine, pentru toate serviciile publice? Din ce, de unde? Am impresia că mă furi – la vedere.
Protestele din aceste zile provin dintr-o exasperare a societăţii. Ele nu contestă votul de anul trecut, ci doar micimea unei clase politice care n-a învăţat să fie mare. Mai jos, aveţi o imagine reprezentativă, zic eu (şi, mai adaug, superbă), cu Radu Vancu şi Mircea Cărtărescu, în Piaţa Victoriei. Gata, m-am enervat.
