Titlul este, fireşte, preluat după romanul lui Umberto Eco, La misteriosa fiamma della regina Loana (2004), tradus în română ca Misterioasa flacără a reginei Luana, de către Ştefania Mincu – deşi fiamma ar fi, totodată, sau mai degrabă, şi flamă. Este vorba, ca să rezum în câteva cuvinte, despre un personaj din benzile desenate, care capătă conştiinţă, în viziunea naratorului, în anii războiului, şi care devine mai adevărat decât personajele reale. Regina Luana, în roman, este modalitatea prin care se transcende, în viziunea lui Eco, realitatea sumbră din Italia anilor 1943-1944. Ea declanşează o flamă, un arc incandescent prin care se ajunge, de fapt, la „adevărata” realitate. Abia conştientizând că „regina Luana” nu este decât un personaj din benzile desenate, tânărul actant îşi „simte” propria condiţie şi situarea lui în lume. Printr-o flamă, o flacără.
Mai ţineţi minte „flacăra violet” care l-ar fi ajutat pe Traian Băsescu în dezbaterea cu Mircea Geoană din 2009? A fost un întreg scandal pe atunci, c-ar fi apelat la „magie”, că-n culise ar fi stat un fel de psihoterapeut, sau vrăjitor, agitându-şi în continuu fularul mov, chestii de-astea. Sigur că da. Basme. Dar dincolo de ele există ceva mai profund. Fiecare dintre noi cunoaşte, probabil, senzaţia că este privit din spate. Eu chiar am simţit-o cu o pisică, nu cu un om – mă privea, în mers, şi când am întors ochii, am văzut-o fixându-mă. N-aş vrea să zic prin asta c-am nu ştiu ce capacităţi extrasenzoriale, c-aş fi telepat. Este vorba despre acel „eros şi magie”, în Renaştere, pe care Ioan Petru Culianu îl considera pierdut, din cauza raţionalismului excesiv. Nu-mi explic, de exemplu, cum mă feresc instinctiv de oamenii bolnavi, oprindu-mi răsuflarea, cam la fel cum zombii din World War Z îi ocoleau pe cei cu boli terminale. Simt, practic, fără să ştiu cum, microbii din respiraţia lor, mai ales în zonele aglomerate, sau în autobuz. La fel simt, cutanat, şi cum se minte în politică. Printr-o flamă, o suflare îl detectez, instantaneu, pe cel care minte. Se vede pe faţa lui.
Ei bine, cam au minţit, toţi. Până şi ăştia de la USR săreau de fericire, ostentativ, într-o cafenea, c-au luat 8-9 la sută. Despre ceilalţi nu mai vorbesc. Am senzaţia, câteodată, că sunt pisica ce-i urmăreşte din spate, şi care, văzându-i, o ia la fugă. O minimă empatie ne-ar obliga să nu jucăm acest şotron murdar. Se vede, din grimasele lor, că se forţează să „comunice”. Nu există flama, flacăra misterioasă, fularul mov – care să facă legătura. Băsescu, aşa grobian cum era, totuşi o avea. Pe el, cred că pisica l-ar fi muşcat, în loc să fugă. Măcar o reacţie, fie şi negativă. N-am văzut, dintre toţi candidaţii, decât unul singur care să-mi transmită senzaţia că, aflat în postura celui privit de pisică, s-ar fi întors şi-ar fi zâmbit. N-am văzut flacăra din ochii lor – ci doar personaje din benzile desenate, zombi. N-am văzut misteriosul arc, care ne leagă unul de celălalt.
