Se ştie: Mircea Cărtărescu a câştigat premiul „Mihai Eminescu”, de anul acesta, la Botoşani. Cel mai important premiu literar din România, mânjit, în ultimii ani, de scandaluri dubioase. Şi l-a acceptat. Deşi a ţinut să precizeze, ulterior, că le mulţumeşte „celor ce-au înțeles că acceptarea de mine a acestui premiu n-are nicio legătură cu scandalul din jurul Uniunii Scriitorilor, că ea nu legitimează pe nimeni și nu spală imaginea nimănui”. Să fie aşa? Nu-i întâmplător, poate, că foloseşte verbul „a legitima”. Un prieten (Silviu Dancu), parcă având în gând aceeaşi dilemă, vorbea astăzi pe Facebook despre diferenţa dintre legitimitatea aşa-zis tehnică şi cea morală. Adică, te sui în tramvai, sau în autobuz, metrou, ce-o fi el – ai bilet, te aşezi pe-un scaun liber şi eşti împăcat: eşti legitim tehnic, din toate punctele de vedere. Se apropie o femeie însărcinată, abia ţinându-se pe picioare – tu eşti în continuare legitim tehnic, dar mai eşti oare şi moral? Ai dreptul la un loc, este clar, dar faptul că ignori aspectul moral poate să-ţi scadă din legitimitatea tehnică. Soţul femeii însărcinate, un zdrahon cu tatuaje pe braţe, să zicem, poate să te dea în şuturi afară din autobuz. N-ar fi mai simplu să te ridici, să refuzi complezenţa? În definitiv, o femeie însărcinată te-a purtat şi pe tine.

Din refuzuri, nu din acceptări şi compromisuri, se naşte măreţia. Ce simplu ar fi fost dacă Mircea Cărtărescu ar fi spus doar atât, la Botoşani: „Refuz!” Cam pe tonalitatea lui Émile Zola din J’accuse! În condiţiile în care ştia că mai bine de 300 de scriitori – din cei aproape 2500-3000 pe care-i numără Uniunea Scriitorilor din România (nimeni nu cunoaşte numărul exact), semnaseră un protest public împotriva excluderilor arbitrare – vreo 20 în ultimele luni. Masa critică a trecut, astfel, de 10 la sută. Se spunea că-s vreo 15 terchea-berchea, care n-au scris nimic în viaţa lor – printre care şi Florin Iaru (singurul supravieţuitor, alături de Mircea Cărtărescu însuşi, al celebrei antologii Aer cu diamante din anii ’80 – care-a marcat apariţia optzecismului). Mă gândesc c-atâţia alţi scriitori sau artişti au refuzat premiile: Vintilă Horia, Goncourt-ul din 1960, Sartre Nobel-ul în 1964. Până şi Bob Dylan, abia dacă s-a deranjat. Cei care sunt cu adevărat mari poartă premiile în ei, indiferent dacă le sunt sau nu acordate. Ca o femeie însărcinată. Şi, asemenea femeii care aşteaptă un loc, într-un autobuz aglomerat, scriitorii ştiu că, mai devreme sau mai târziu, ceilalţi vor coborî. Însă şi că, atunci, va fi prea târziu să mai înainteze prin aerul încrustat cu diamante.