Cronice

Un chin nesfârşit de frumos

 

(prefaţă la volumul Literarsură. Scurtă istorie a chinului, în curs de apariţie la editura Universitară, 2015)

Este, mai degrabă, o istorie a chinuielii. Adică a prelungului efort al literaturii sau culturii noastre de-a se (re)inventa. În perioade, epoci, în care niciuna dintre abordările anterioare nu le mai părea fezabilă contemporanilor. Ei au încercat, așadar, fiecare în parte, și fiecare în felul său, să-și depășească orizontul epocii, prin simplul efort de auto-legitimare. Toți autorii despre care vorbesc în această carte au sărit de (cum spuneam în altă parte) liziera serii, tocmai fiindcă au avut curajul să intre în noapte. Dacă au mai ieșit din ea, greu de spus – rămâne de apreciat.

În ce constă, deci, efortul fondator pe care l-au avut astfel de texte? Gestul lui Călinescu, care a scris un roman balzacian tocmai din cauză că literatura română n-avea balzacianism, este revelatoriu. Dar el exprimă mai degrabă o motivație superficială – aici nu-i o problemă de balzacianism, ci de literatură. Ce fel de literatură? Da, ați ghicit – este vorba despre literatura română.

Și, mai ales, despre ceea ce numesc literarsură, cu alte cuvinte despre o scriitură al cărei principal scop este acela de a arde etapele, de a trece dincolo, de a înainta în noapte. Îmi pare deseori că marile texte, nu numai cele românești, vorbesc mai mult despre scrutarea orizontului, nu neapărat despre găsirea unui adevăr, a unei lumini. Ele, cele mai bune, vorbesc mai mult despre ardere, decât despre flacără.

Aceste texte pe care le-am ales, despre care am discutat, reprezintă pentru mine echivalentul arderii și al flamei pe care o produce aceasta. Sunt incandescente. Ca un fel de jar care arde mocnit – sau, cum ar spune Sadoveanu, ca o creangă de aur. Ne provoacă, ne ironizează, sabotează strategiile noastre de lectură, și, până la urmă, ne fascinează. Par să vorbească despre cu totul altceva. Dar tocmai acest lucru, simplu și umil, ne spune că, de fapt, subiectul fiecăruia dintre aceste texte este acel altceva, și că ele nu fac decât să mențină vie legătura între o realitate cotidiană vagă și un real profund.

Ele reușesc, prin atât de banala prospecție a orizontului în care suntem ancorați, să îl spargă. Sunt ca fulgerele, ne ard la propriu. Și, vorbim, aici, despre texte vii de mii de ani, precum Miorița, sau mitul Insulei Albe. Acestea au, încă, o rezonanță extraordinară, inexplicabilă în contextul așa-zisei modernizări. Pare că modernizarea, la noi, s-a făcut prin intermediul unor oameni care, deodată, s-au trezit în postura de a inventa ceva, și, totodată, de a și conserva altceva. Pe scurt, un chin.

Noi trăim, acum, în această paranteză. Suntem voci ale unor ființe care trebuie să vină. Dar vorbim bine? Din ce poziţie emitem afirmaţiile, negaţiile? Încă o dată, îmi pare că tot efortul, chinuitor, al construirii unui ansamblu textual definitoriu pentru cultura română, este dominat de aceste impulsuri care străbat orizontul, de cunoaştere, de receptare. De parcă toată literatura n-ar fi avut decât misiunea de a-l străpunge.

Sunt scrieri, aici, care ies din toate convenţiile. Heliade Rădulescu, care forjează un limbaj autonom, latinizant, ce va defini, prin contrast, limba literară ce va veni. Schimbul epistolar dintre Eminescu şi Veronica Micle, care ne oferă un model robust de relaţie amoroasă, în ciuda contextului victorian al epocii. Schiţele aparent glumeţe ale lui Caragiale, purtând, totuşi, conotaţii tragice, şi mergând până la ipostazierea subiectului liber, precum mai târziu în opera lui Urmuz. Chiar Urmuz, de fapt, ce furnizează un model maximal al modernismului, prin simplul fapt al imposibilităţii de comunicare a personajelor sale. Apoi, Sadoveanu, venit din zona sămănătorismului, care în cele mai bune romane ale sale reuşeşte să dea texte de-a dreptul postmoderniste (sau corintice, cum le-ar fi zis Nicolae Manolescu). Arghezi, ce scoate şi el un roman de un modernism extrem, în Cimitirul Buna-Vestire. Ce să mai vorbim despre Camil Petrescu, care reuşeşte, în 1933, să publice ceea ce am putea considera primul roman într-adevăr postmodern românesc, Patul lui Procust?

Ceea ce m-a atras, cum spuneam, este tentativa tuturor acestor texte de a evada, de a străbate, în mod continuu, ca nişte meteoriţi, spaţii până atunci goale.  Este parcă o încercare de a umple cu sens, de a investi o lume. Nu altceva fac Mircea Eliade în opera sa, sau Ionescu, Cioran, Sorescu, chiar dacă în moduri aşa-zis fantastice, cinice sau naţionaliste – ele tind să treacă de cerul sumbru al istoriei, să fenomenologizeze ceea ce, poate, nici nu s-a întâmplat vreodată. Însă faptul că nu avem mărturii nu constituie, în sine, o dovadă. De fapt, tocmai faptul că nu avem dovezi constituie cea mai mare dovadă a noastră.

Pe acest fundal, al nesiguranţei istorice, se vor contura şi operele a doi dintre cei mai mari poeţi pe care îi va da literatura noastră postbelică: Paul Celan şi Nichita Stănescu. În acest siaj se vor naşte alţi doi mari poeţi (şi prozatori): Mircea Cărtărescu şi Cristian Popescu, cu care consider, de fapt, că s-a şi încheiat epoca „marilor autori”. Ar mai fi fost unul, posibil, dar a preferat să se călugărească. M-am întâlnit cu el în această vară, venea de la muntele Athos.

Ceea ce vroiam să zic, ceea ce spun tot timpul, este că a adăuga sens unui spaţiu aproape gol, precum cel al literaturii române, este un nesfârşit chin. Dar este un chin nesfârşit de frumos.

Despre Autor:

Lasă un comentariu