O zi de duminică ploioasă… De dimineaţă când am văzut stropii pe geamuri le-am trimis un salut celor de la site-urile meteo care în urmă cu câteva zile anunţau doar nori cu şanse de ploaie 0. Apoi mai toată ziua am stat cu ochii zgâiţi pe geam cercetând viteza şi densitatea picăturilor, zicându-mi la fiecare ceas că pâna după-amiază poate se opreşte. Ei aş! Ploua din ce în ce mai tare. La ora 5:00 pm se sunase adunarea pentru marş. Sorin Ave (Baricada Verde) se agitase de la începutul săptămânii să obţină autorizaţia. Apoi, într-o dimineaţă, la fel de ploioasă, m-a scos la împrăştiat afişe prin oraş. Păi, după ce am trâmbiţat marşul pe tot internetul si prin tot oraşul, să-l dizolve ploaia?! După ce am răscolit debaraua în căutare de pelerine luate de pe vremea inundaţiilor din 2006, a început să zbârnâie mesageria. Şi telefonul: „se mai ţine marşul?” „Păi, din punctul meu de vedere se mai ţine…” Din punctul celorlalţi… nu aveam de unde să ştiu. La 16:50 am plecat de acasă. Ploua ca-n poeziile lui Bacovia. Poate puţin mai zdravăn..

Când am ajuns la City Mall – punctul de întâlnire – mi-a venit sufletul la loc. În ciuda ploii, oameni, steaguri, pancarte, ocupaseră intrarea în mall. Erau câteva zeci bune. Până şi jandarmii păreau încântaţi – nici lor nu le-ar fi plăcut să escorteze o gaşcă de 15 inşi de-a latul oraşului.

Harry Tavitian prezent la toate protestele de septembrie (o duminică înainte a fost prezent cu gândul şi cu sufletul alături de noi, fiind plecat într-un turneu prin ţară), însoţit de Aida, fiica lui, a trecut în frunte cu arsenalul său inedit: goarna, fluierul şi… talanga.

Unii ne priveau de la geamuri, alţii de prin maşinile care treceau pe lângă noi (sper că nu ne-a înjurat nimeni că am blocat o bandă, iar dacă au făcut-o… e problema lor). Unii au claxonat păstrând ritmul peturilor. Alţii doar nervos. O bătrânică ne-a făcut cu mâna de pe trotuar! N-a lăsat mâna jos până ce nu s-a scurs tot şirul de protestatari prin faţa ei. „Să vă ajute Dumnezeu, maică, să izbândiţi!”. Cei ce treceau pe lângă noi cu mâinile în buzunare şi cu capul vârârt între umeri au fost opriţi de George să le ofere câte un fluturaş cu informaţii despre motivele care ne scot în stradă duminică de duminică. Cauza noastră e şi a lor, doar că nu ştiu încă. De aceea ieşim. Sperăm doar să nu afle prea târziu. Undeva, pe Tomis, după Capitol a început din nou să plouă. Jenată m-am adresat unui jandarm: „îmi pare rău că vă plouă din cauza noastră…”, la care mi-a răspuns zâmbind larg: „de ce să vă pară rău? E datoria noastră să vă protejăm!”

Ploaia, un simbol?

M-am tot gândit de ce oare tot dă peste noi Dumnezeu cu ploaie? Oare ce vrea să ne transmită? Că trebuie să stăm acasă? Şi nu m-am gândit doar eu la asta. Am surprins şi la alţii acelaşi soi de nedumerie. Dar şi la primul marş şi la al doilea protest, si acum, la marşul de duminică, ploaia a tras zdravăn până am ajuns la locul stabilit. Apoi s-a rărit până s-a oprit. Duminică seară, când am pornit în marş chiar mă gândeam că umbrela mea transformată în port-pancartă, era ridicolă. Picăturile mai curgeau doar de prin copaci.

Privindu-i pe toţi cei strânşi am realizat că oamenii aceia chiar au vrut să fie acolo. Disconfortul pe care l-ar fi putut pricinui ploaia a fost lăsat acasă. Ploaia scoate în evidenţă trăsături urâte (nesimţirea şi egoismul -vezi bunăoară îmbulzeala pe locurile de parcare pentru persoane cu handicap şi pietonii împroşcaţi cu apă zvârlită de roţi de prin bălţi), dar şi frumoase (bunăvoinţa).

Şi dacă ploaia poate arăta aceste metehne ori calităţi, altfel bine ascunse, atunci de ce n-ar arăta şi marşul de duminică? Hotărârea, îndrăzneala, credinţa fiecăruia din şir de a-şi apăra apele, pământul, munţii şi pădurile? Crezul de a lupta – prin marş – pentru viaţă? Cine altminteri ar mărşălui prin ploaie dacă n-ar crede cu tărie în cauza pe care o strigă, când e mult mai comod să stea în casă unde-i cald şi (deocamdată) bine?

Privind astfel, gândurile mi s-au limpezit ca cerul după … ploaie. Ploaia a subliniat dârzenia protestatarilor.

Ploaia a fost un dar. Ea este apă – sursă a vieţii şi motiv principal al ieşirilor constănţene de toamnă în stradă. Iar ei, constănţenii care luptă pentru ea, au primit-o între ei (şi peste ei), pot spune chiar cu bucurie, sperând ca şi ceilalţi, de pe margine, să le înţeleagă crezul.

Constănţeni lângă Roşia Montană

Mădălina Stanciu este şi ea prezentă la proteste încă de la 1 septembrie. Atunci, la început, ne-a scos pe toţi în stradă iminenţa unei legi… ilegale. Sub deviza “Uniţi salvăm Roşia Montană” au mărşăluit români din toată lumea. Şi din Constanţa. Ulterior, Roşia Montană a devenit un simbol al României şi al tuturor nelegiuirilor care au avut undă verde în ţara asta a ultimilor 23 de ani.

Cu toate astea, pentru că, aşa cum am auzit pe stradă “la televizor nu spun ce ziceţi voi aici” (deşi în ultimul timp, măcar pe un canal se tot spune), mulţi constănţeni încă nu înţeleg de ce ne-ar interesa pe noi Roşia Montană care e suficient de departe de Constanţa încât să nu ne pese. Ah, şi a mai fost o întrebare aruncată aşa, la plesneală asupra manifestanţilor. “Câţi din ăştia de au ieşit în stradă au fost vreodată la Roşia Montană?”

Nota Redacției: Citiți un interviu în exclusivitate cu Mădălina Stanciu despre Roșia Montană, miracolele și grozăviile din acea bucățică de Rai a Țării Moților AICI